Thursday, September 25, 2014

Revista RAMURI, Nr. 09 / 2014

Ironia identificării refuzate

        de Gabriela Rusu-Păsărin

Romanul lui Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, deschide perspectiva interpretării ipostazelor în care un personaj, simplu observator al vieţii, devine actantul implicit în toate circumstanţele narative, un vertij de scene aparent dispersate care conduc spre un final deschis.
Dumitru Crudu este un scriitor „pe val”, poet, autor de piese de teatru, prozator, a publicat volume reperate de critica literară. Este publicistul cu iniţiativă: a înfiinţat o revistă de literatură, artă şi atitudine, editată cu sprijinul Institutului Cultural Român şi a iniţiat în anul 1999, împreună cu Marius Ianuş, un nou curent literar, fracturismul. Este director al revistei Stare de urgenţă şi redactor la postul de radio Europa liberă (Chişinău).
Romanul Un american la Chişinău are evidente note autobiografice, de la profesia de jurnalist şi lumea litarară căreia îi aparţine până la toponimele care identifică traseul destinului său biografic: Braşov, Chişinău, Flutura (satul natal din Republica Moldova).
Dumitru Crudu este un portretist talentat şi, prin prisma personajului central, repune în discuţie apartenenţa la un spaţiu identitar şi la diversele moduri de receptare a acestei identităţi. „Pentru el, Flutura fiind ca Siberia pentru bunicul Goriţă, unde acesta fusese deportat în 1953 pentru că a exclamat la moartea lui Stalin că a murit un câine”(p.153).
Anton Şleahtiţchi este personajul principal care nu-şi găseşte locul, în România este basarabeanul, „kaghebistu”, în Republica Moldova (la vamă) este românul. Îşi refuză identitatea şi este refuzat de lumea în care vrea să se integreze. Cu un firesc debordant, Dumitru Crudu atacă o problemă esenţială a intelectualilor de origine română de peste Prut, relaţia identitate şi alteritate sau identitate şi integrare. Anton nu se simte integrat în niciun mediu: în cel jurnalistic este tratat ca basarabeanul sensibil la aspectele emoţionale ale socialului, ca scriitor constată că umblă cu manuscrisul (pe care l-a rescris, pentru că i s-a furat) fără speranţa publicării. Secvenţa memorabilă pentru condiţia de alteritate pe care o resimte este ca un nucleu iradiant: basarabeanul încălţat cu pantofii americanului, în care a băgat foile pe care urma să scrie poezii, în bonturi, „şi numai aşa a putut ieşi din sala de aşteptare, fără ca cineva să-l arate cu degetul” (p.205).
Americanul Martin a venit la Chişinău „ca să descopere adevărata viaţă”(p.126). Este cel care va acţiona ca un magnet, va atrage atenţia tuturor, tinerele Lora, Olga îl vor părăsi pe Anton pentru american, iar în subsidiar lectorul îl identifică cu un spion (atmosfera tensionându-se pe parcurs cu apariţii, dispariţii, evadări nocturne).
Portetul lui Anton, care se configurează din ipostaze diferite (jurnalist, poet, amant, prieten, sau răzvrătit, emotiv, credul, generos) este insidios plasat în „pânza de păianjen” a urâţeniei: sluţirea Lorei, a celei mai frumoase fete din Braşov, este antipodul frumuseţii şi armoniei, este răzbunarea pentru cele patru ipostaze ale protagonistului, este multiplicarea urâtului în cercuri concentrice: cu cât se adânceşte urâţenia morală, cu atât personajul se desfigurază şi fizic. Este o degradare prin aglutinarea detaliilor povestirii. Chintesenţa procesului degradării este explicit formulată de autor: „pierzându-şi frumuseţea, şi-a pierdut şi puterea asupra oamenilor” (p.133).
Sarcasmul şi ironia, satira şi auto persiflarea sunt definitorii pentru discursul narativ: la cinematograful Patria din Chişinău rulează un film american în limba rusă, în acelaşi oraş, în piaţa Decebal este monumentul lui Grigore Ivanovici Kotovski, în oraş nu erau toalete, dar erau multe monumente, americanul stă cu pantalonii în vine până ce Anton aleargă prin tot Chişinăul noaptea să-i aducă hârtie igienică, Victor (pe care Anton îl găzduise o lună ) îl bate pe Anton, pentru că nu îi primeşte „cinstea”, îl bate şi îi spune scenariul din care rezultă că toţi au avut un rol, numai Anton era parcă dintr-un roman al lui Kafka.
Ironia identificării refuzate devine un vacuum comunicativ, iar cititorul trebuie să preia întrega povară a identităţilor abandonate. Identificarea ironică, la care apează Dumitru Crudu ca tehnică de ademenire a lectorului, schiţează doar cadrul unei identificări la care cititorul se putea aştepta, pentru ca mai apoi să o ironizeze şi chiar să o respingă. Vom înţelege astfel tonul vesel al satirei în situaţii limită, modelul uzual fiind cel al ironizării eroului. Dispoziţia receptivă este surpriza (şi Dumitru Crudu exersează arta suspansului cu succes). Comportamentul personajelor se remarcă prin plictis rafinat şi atitudini contradictorii, de la reflexţia critică la indiferenţă. Este o experienţă estetică care generează un final deschis prin ultima ipostază a protagonistului: porneşte în căutarea americanului la Chişinău, aruncând pe fereastra vagonului bacnotele verzi primite pentru aceasta.
Romanul lui Dumitru Crudu aminteşte de atmosfera din „Städler” al lui Alfred Wolfenstein: însingurarea orăşanului decurge din marea densitate a locuirii, cu cât oamenii stau fizic mai aproape unii de alţii, cu atât distanţele sufleteşti dintre ei sunt mai mari. Este o pseudo-participare, fiecare rămânând distant şi trăind capitol după capitol romanul unei vieţi în permanentă căutare a identităţii.
Post a Comment