Sunday, June 1, 2014

IMPRESII DE LECTURĂ

“Salvaţi Bostonul” de Dumitru Crudu


   Am avut fericita ocazie să citesc câte ceva din Dumitru Crudu şi am hotărât să alimentez impresia pe care mi-o produse opera sa, astfel încât am luat ceva mai vechi de-al său în mână, vechi ca ediţie, dar actual ca subiect. Mă refer la cartea “Salvaţi Bostonul”.
   Dumitru Crudu tinde să fie iniţiatorul a ceva nou şi palpabil, introducând şi constituind teatrul fracturist care te uimeşte prin simpleţea şi prin factura sa. Dumnealui declară: “Am început să scriu teatru într-un moment foarte dificil pentru mine, când am realizat că aproape toate certitudinile pe care le avusesem până atunci s-au dovedit a fi false. Nu mai ştiam ce să fac deoarece nu mai puteam să fiu sigur de nimic… Scriind teatru am început să simt că îmi păsa foarte tare de ceea ce se întâmpla cu toţi oamenii pe care îi cunosc. Din acel moment am încetat sa mai fiu singur… Oamenii au nevoie de certitudini”.
Sinceritatea şi naturaleţea pieselor sale m-au uimit. Acestea mi se par foarte cinstite şi corecte cu cititorul, dar şi foarte cumsecade, nedorind a supăra pe nimeni.
   Cartea e structurată din zece piese, toate scurte, asemeni unor frânturi, şi doar ultima fiind un pic mai voluminoasă şi purtând chiar denumirea cărţii.
    Prima piesă, sau copie cum o numeşte autorul, este întitulată “America unu” şi acţiunea acesteia are loc într-o cafenea mizerabilă, unde la o masă stă un tip care nici măcar nu-şi poate achita sticla de vodcă pe care o consumă. Eu am sesizat mai mult de atât – incapacitatea de a se refugia în alcool îl impune să guste din plin din mizeria în care se află, fără şansa unei evadări, a unei exprimări, nu există nici măcar posibilitatea de a uita de tine însuţi. De parcă cineva ar zice : ”Na, înfruptă-te din plin din realitate, nu lăsă nici o picătură să se prelingă pe alături.” E despre vise care stau să se împlinească prea târziu, şi nu le aduce nici un beneficiu.
   În piesa “Un orb si o oarbă pe culmile Caucazului” am recunoscut lumea în care trăim noi toţi – pe care o privim fără să o vedem, pe care credem că o cunoaştem şi o stăpânim, dar în realitate nici nu avem idee de ceea ce suntem dincolo de aparenţele pe care le impunem apropiaţilor. Ne e frica să săpam prea adânc în propriul nostru suflet ca să nu dăm de noroi sau, si mai rău, de goluri imposibil de umplut.
   Frântura “Alegerea Preşedintelui” e grozavă şi situaţia afişată acolo pare dureros de familiară pentru noi toţi. E despre o ţară condusă de un cadavru sau despre un cadavru care conduce o ţară, despre o atmosferă de fals şi minciună şi despre un popor care se lasă ademenit de iluzia bunăstării simbolizată în această piesă printr-o sticlă de vodcă şi un sandvici – preţul libertăţii. Şi-apoi doar un popor mort poate fi condus de un cadavru.
   “Pene de emden de la 157” e povestea căutării şi a goanei după o himeră la fel ca unicornul sau ca Fata Morgana, de a cărei existenţă poţi fi aproape sigur, dar anume această siguranţă te poate duce la marginea demenţei.
   În piesa “Si ce vom face?” se întâlnesc două firi disperate, care se plâng că sunt urâte de toţi şi de toate, că sunt hidoase şi se urăsc pe ele însele până la repulsie, se caută mereu unul pe celălalt în speranţa că totul ar putea fi altfel, că până la urmă să-şi dea seama că daca nu poţi obţine ceea ce doreşti te mulţumeşti cu ceea ce ai.
   „Carmen la Chişinau” e o piesă de un comism tragic despre un sculptor care nici măcar nu e sculptor, plin de sine, care se crede un geniu şi îşi doreşte toata lumea la picioare deşi ştie că nu are nici un talent vizibil şi totuşi nu acordă mare atenţie acestui lucru: “Eu nu ştiu să sculptez nici măcar un pahar cu apă, dar eu am nişte idei fulminante.” In discuţia acestuia cu impresarul său dânsul se metamorfozează în compozitor, apoi în poet, şi în fiecare ipostază a sa dânsul intenţionează să creeze o capodoperă, comportându-se de parcă toate i-ar sta în puteri. Acest pseudocreator nici nu-şi dă seama că de fapt e tipul de persoana ce nu-şi ştie locul şi nici menirea. In final te străbate un fior de râs când afli că în realitate “maestrul” şi impresarul său decad din lumea viselor când li se aminteşte că nu şi-au achitat facturile.
   În piesa următoare “Parisul” e descrisă petrecerea de rămas bun a unui compozitor. Acestuia îi vine în cap să spună tot ce crede despre prietenii săi de o viaţă. Gestul de a vărsa şampania şi de a închina cu paharul gol pentru a-i lua în derâdere e foarte sugestiv în acest sens. După ce le face nenumărate replici dureroase lăsându-i muţi de uimire află că plecarea la Paris i-a fost anulată şi deci nu se ştie ce va fi cu el şi cu prietenii de care a depins toată viaţa lui până acum.
   “Edem” este o piesă cu o neaşteptată întorsătură de evenimente. Un proprietar mediocru vine în ospeţie la chiriaşul său care se dovedeşte a fi poet. La început îi slăveşte opera şi activitatea, ajungând să-l numească chiar “speranţă a naţiunii", ca doar câteva clipe mai târziu să intervină o situaţie neprevăzută – proprietarul observă lipsa colacului tradiţional care se pune pe perete însoţit de şervet si busuioc. Poetul recunoaşte că l-a mâncat când îi era foame, aflându-se intr-o situaţie disperată. Atunci atitudinea proprietarului suportă modificări radicale, numindu-l alegoric “Ţi-ai bătut joc de neamul nostru care a trecut prin atâtea încercări grele şi cu mare greutate a supravieţuit. Eşti un ticălos. Eşti un nemernic. Eşti un trădător. Eşti o lichea.” In curând strigătele proprietarului şi învinuirile aduse de acesta sunt preluate de cei din stradă, astfel încât “speranţa naţională” se transformă în marele vinovat de toate belelele neamului nostru. A fost aruncat în stradă, maltratat, omorât … ridicat din nou in slavi! Veşnica tema a geniului recunoscut prea târziu!
   Ultima piesă întitulată “Salvaţi Bostonul” m-a uimit prin multitudinea de nume proprii de care este inundată. Restaurantele poarta toate denumirile marilor oraşe ale lumii, de parca Dumitru Crudu a adus toată lumea într-un cartier de prin vecinătate. Se observă un amalgam de personaje, fiecare cu problemele şi interesele sale. Vrei, nu vrei, iţi aminteşte de un ospiciu – unuia i se arată Isus, altul ţine copilul său mort în dormitor, al treilea îşi vinde organele. Şi toţi aceştia sunt instigaţi pentru a deturna sistemul. Multitudinea de personaje şi coloritul cu care îi înzestrează autorul te uimeşte şi te face să-ţi pui întrebarea cum de au încăput atâţia în câteva rânduri, în acele piese miniaturale. Adevărul e că Dumitru Crudu întotdeauna a ştiut să găsească termeni şi expresii accesibile pentru situaţii cu totul şi cu totul ieşite din comun.

Iulia Ciornâi
http://bibliotecaovidius.blogspot.com

Post a Comment