Saturday, June 28, 2014

Ce soc am trait in 1985, cand, fiind student in anul intai la jurnalistica, am mers la o intalnire cu poetul Grigore Vieru si l-am vazut iesind in fata unei salri arhipline cu studenti, imbracat intr-un fas cu mansetele murdare!

Monday, June 2, 2014

Articol aparut azi in Ziarul de Iasi
Dumitru Crudu şi Falsul Dimitrie Crudu
02.06.2014
AUTOR: NICHITA DANILOV
-
Poetul Dumitru Crudu poate fi văzut în fiecare zi dimineaţă, dar şi la orele când amiaza dă în clocot, navigând pe bicicleta sa pliabilă în formă de fluture, prevăzută cu o umbrelă, menită să-l ferească de soare sau de ploaie, în funcţie de caz, şi un claxon imens ce seamănă cu o trâmbiţă, prin cartierul Botanica, loc unde, de altfel, se află şi reşedinţa sa auctorială, dar şi prin Ciocana, prin Hruşca, Huţuleanca, pe bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, trecând meditativ, cu capul în piept pe sub arcul de triumf, pentru a face un ocol în jurul catedralei metropolitane; navigând pe strada Albioara străjuită de Hotelul Cosmos, pe str. Ciuflea; cotind apoi înspre partea de sud a oraşului, spre Munceşti, apoi spre nord-vest, ajungând pe str. Grenoble, după care, rotindu-se perpendicular pe axă, face cale întoarsă spre oraş, trecând pe lângă zidurile căzute în paragină ale Combinatului de Mobilă şi cele ale Combinatului de Carne, pe lângă Parcul de troleibuze nr. 2, plin de maşini abandonate; apoi, lăsând în urmă Centrala Electrică de Termoficare, Combinatul de Vinuri şi Şampanie, Centrul de Panificaţie, Combinatul de Tutun, râul Bâc, Cimitirul Eternitatea, Cimitirul Armenesc, Casa Mateevici, Universitatea de Stat, Universitatea Agrară, Academia, Piaţa centrală, ajunge la monumentul luiŞtefan cel Mare şi de acolo, tăind-o prin parc, pe Aleea Clasicilor, poposeşte, în sfârşit, la Uniune, unde descălecând în grabă, îşi reazemă fluturele de grilaj, aşezându-se la masă, pentru a-şi potoli foamea şi setea cu un ceai de mate.
Navigând cu obstinaţie în fiecare zi pe aceeaşi rută, poetul Dumitru Crudu, zis şi Dumitru cel Crud, caută să descopere, printre cioburi de sticlă, mucuri de ţigări, frunze căzute pe străzi, prin praful aşternut pe copaci şi pe trotuare, ”urmele ce duc” la Iisuşii săi răstigniţi lângă fiecare semafor, dar şi la sine. Poetul ”se ia după propriile sale urme”, dar nu ajunge niciodată la el, căci urmele sale duc întotdeauna în altă parte decât acolo unde se află poetul, duc la poezie, la proză şi la scindarea de sine. Ele duc nu la Dumitru, ci La Falsul Dimitrie, uneori nici la acesta. Întotdeauna însă, prin transfigurare, ele duc la noi. Aceasta fiindcă şi noi, într-un fel sau altul, suntem Dumitru Crudu, alteori doar Falsul Dimitrie. Poezia sa transmite o stare de încordare ambiguă, general umană. Citindu-i versurile, ne identificăm până la râs şi lacrimi cu trăirile sale abracadabrante. Dumitru sau Falsul Dimitrie e un Charlie Chaplin postmodern, fragmentar, interpretând, la luminile stinse ale rampei aria sublimă a vagabondului idealist, într-un decor alcătuit din sticle, vase, farfurii murdare, furculiţe, cuţite şi linguri prăfuite ce joacă pe masă, lângă adidaşii găuriţi şi coatele goale, care stând într-o poziţie meditativă, în aşteptarea unei bărbii şi a unor sprâncene împodobite cu mustăţi, încep să joace foxtrot, bluesşi chiar hip-hop. Între tehnica folosită de Chaplin în filmele sale mute şi poeziile, chiar şi prozele şi piesele de teatru ale lui Dumitru Crudu, există multe similitudini. Chaplin obişnuia să filmeze înainte de finalizarea scenariului. Premisa de la care plecau filmările era una vagă, care însă, pe parcursul desfăşurării acţiunii improvizate, căpăta proporţii neobişnuite. În timpul filmărilor, regizorul se ghida după anumite etichete: „Charlie intră la saună” sau „Charlie lucrează la un magazin de amanet” sau ”Charlie mănâncă un şiret.” Apoi, Chaplin şi echipa sa dezvoltau ideea şi ajustau detaliile, adăugând sarea şi piperul umorului voluntar şi al celui dedus. În poeziile din Falsul Dimitrie ale lui Crudu se folosesc tehnici de prestidigitaţie ce au tangenţă cu arta marilor maeştri ai filmului mut. Falsul Dimitrie e singur ca un cuţit înfipt în pâine, ca un bocanc cu talpa desprinsă aruncat sub pat, ca un gândac de bucătărie ce merge dintr-un capăt în altul al mesei, holbându-şi antenele la luna plină. Precum personajul lui Chaplin din Goana după aur, cocoţat pe un scaun înalt, cu ochii năpădiţi de teamă, poetul îşi devorează tacticos pingelele adidaşilor săi, îngurgitând şireturile ca pe nişte macaroane. Foamea îl împinge spre halucinaţii. Hainele sale au insomnii; zgribulite de frig, ele bântuie singure pe străzi, lăsând în urmă o groază de fermoare şi nasturi. Ele sunt prea strâmte pentru Dumitru şi prea largi pentru Falsul Dimitrie. Cămaşa sa ca o furtună se abate deasupra oraşului. Plouă şi fulgeră. Tunetul însă nu răzbate din înălţimi. Atmosfera se umple de-o tăcere plină de sumbre presimţiri. Pentru el, cel mai greu lucru e să tragă uşa în urma sa şi să evadeze din sine. Dumitru şi Falsul Dimitrie sunt ca doi fraţi siamezi legaţi de aceiaşi omoplaţi, care gândesc în acelaşi timp, dar cu noţiuni opuse. Ei se duc în cârcă unul pe altul, făcând gesturi neaşteptate, ciudate, încercând să scape de povara celuilalt. Ieşirile la rampă sunt hazlii, încărcate de tot felul de ticuri, frustrări şi sentimente contradictorii. Piesa bufă în care evoluează Dumitru şi Falsul Dimitrie pare să nu aibă nici început şi nici sfârşit. Poetul însuşi e personaj insolit, cu personalitate scindată şi reacţii neaşteptate, oscilând între râs şi plâns, între sincopă şi precipitaţie ideatică. Ieşirile lui publice stârnesc de mult ori sfidează, ca şi personajele din epoca filmului mut, sublimul şi hilaritatea. Lirica sa sincopată are, de asemenea, puncte tangente cu poezia lui Bacovia, în special cu stanţele burgheze. Scriind aceasta, îmi vin în minte versuri disparate, telegrafice, din poezia Antrenare: ”La locul întâlnirii/ am aşteptat/ de un timp/ ore trec/ dezolant./ Aceasta gândeam/ iar despre tine”, precedate de un lamento din volumul Plumb:”Iubito, şi iar am venit…? Dar astăzi de abia mă mai port -/ Deschide clavirul şi cântă-mi/ Un cântec de mort”. Şi acum, iată, câteva stanţe din ciclul Noial lui Dumitru Crudu: ”Simt liniile cum alunecă încet/ Pe sticla geamului îngheţat, până departe/ Desigur, sunt liniile vieţii unui poet/ dar conturându-se apare motanul Petrache”. Acesta e cadrul, decorul, în spatele căruia se ascunde depresia: ”Pe străzi observi cum oamenii se îndepărtează de copaci/ până se fac nervi/ dar tu încă taci?” Dumitru Crudu îşi duce pretutindeni cu el ”singurătatea în geamantane”, fapt pentru care îl cuprinde o silă imensă de sine. Pedalând pe bicicleta sa pliantă în formă de fluture, el ajunge, năclăit de sudoare şi praf, la magazinul de pompe funebre: ”pompele funebre astăzi sunt închise/ e duminică şi-au luat zi liberă/ iar eu voiam să intru să mă/ interesez de anumite lucruri.” Lucrurile care-l interesează pe poet sunt legate de mărime, greutatea şi rezistenţa la putrefacţie a sicrielor. Curiozitatea tânărului e stârnită, totuşi, mai mult de vânzătoarea tânără care are obiceiul de-a privi plictisită pe geam. Prăvălia e închisă, astfel că poetul, rezemându-şi de gard fluturele, îşi aprinde o ţigară, contemplând rotocoalele de fum ce se ridică în aerul torid al amiezii de duminică.
Pedalând pe bicicletă sa în formă de fluture, cu umbrela desfăcută evantai deasupra creştetului, poetul Dumitru Crudu pendulează (se învârte), asemenea unui cascador de la circ călare pe o motocicletă, făcând rotaţii din ce în ce mai largi, din ce în ce mai sacadate, în jurul propriului său abis existenţial. Avântul său imagistic învinge tentaţia de-a se prăbuşi în gol. Ajuns în punctul maxim de iluminare, poetul aruncă o privire-n jos, contemplând chipurile şi imaginile ce se învârt în interiorul eului său. Nu-l interesează nici imaginile, nici chipurile ce se învârt în caleidoscopul memoriei sale fragmentate, ci reacţiile umorale pe care le stârnesc acestea în corpul său. Pentru el, obiectele, deci realitatea contează doar în măsura în care poate sau nu declanşa reacţii. Parcursul lor chimic, poate şi alchimic, îl obsedează pe poet. ”Nu obiectul descris, spune el într-un interviu, e important, ci doar reacţiile celui care descrie. Obiectul contează doar în măsura în care poate sau nu declanşa reacţii.” Senzaţii, deci. Fără senzaţii realitatea nu poate fi percepută. Neputând fi percepută, ea nu poate fi nici descrisă. Singurii care o pot descrie cu adevărat sunt fracturiştii, descompunând materia în corpusculişi vibraţii: ”eu sunt la fel, scrie poetul,/ ca aceste sticle goale/ doar degetele mele mai sunt ale mele/ întind în toate colţurile camerei/ ca pe nişte lame reci” sau ca pe nişte tentacule. În mare, teoria fragmentarismului, în poezie îşi are rădăcinile în stanţele şi versetele bacoviene publicate în anii postbelici, traversaţi de începutul totalitarismului. Prin trăirea acută a dezamăgirilor legate de tranziţie, poeţii generaţiei lui Crudu au făcut din trăirea abisală port drapelul artei lor.

Sunday, June 1, 2014

IMPRESII DE LECTURĂ

“Salvaţi Bostonul” de Dumitru Crudu


   Am avut fericita ocazie să citesc câte ceva din Dumitru Crudu şi am hotărât să alimentez impresia pe care mi-o produse opera sa, astfel încât am luat ceva mai vechi de-al său în mână, vechi ca ediţie, dar actual ca subiect. Mă refer la cartea “Salvaţi Bostonul”.
   Dumitru Crudu tinde să fie iniţiatorul a ceva nou şi palpabil, introducând şi constituind teatrul fracturist care te uimeşte prin simpleţea şi prin factura sa. Dumnealui declară: “Am început să scriu teatru într-un moment foarte dificil pentru mine, când am realizat că aproape toate certitudinile pe care le avusesem până atunci s-au dovedit a fi false. Nu mai ştiam ce să fac deoarece nu mai puteam să fiu sigur de nimic… Scriind teatru am început să simt că îmi păsa foarte tare de ceea ce se întâmpla cu toţi oamenii pe care îi cunosc. Din acel moment am încetat sa mai fiu singur… Oamenii au nevoie de certitudini”.
Sinceritatea şi naturaleţea pieselor sale m-au uimit. Acestea mi se par foarte cinstite şi corecte cu cititorul, dar şi foarte cumsecade, nedorind a supăra pe nimeni.
   Cartea e structurată din zece piese, toate scurte, asemeni unor frânturi, şi doar ultima fiind un pic mai voluminoasă şi purtând chiar denumirea cărţii.
    Prima piesă, sau copie cum o numeşte autorul, este întitulată “America unu” şi acţiunea acesteia are loc într-o cafenea mizerabilă, unde la o masă stă un tip care nici măcar nu-şi poate achita sticla de vodcă pe care o consumă. Eu am sesizat mai mult de atât – incapacitatea de a se refugia în alcool îl impune să guste din plin din mizeria în care se află, fără şansa unei evadări, a unei exprimări, nu există nici măcar posibilitatea de a uita de tine însuţi. De parcă cineva ar zice : ”Na, înfruptă-te din plin din realitate, nu lăsă nici o picătură să se prelingă pe alături.” E despre vise care stau să se împlinească prea târziu, şi nu le aduce nici un beneficiu.
   În piesa “Un orb si o oarbă pe culmile Caucazului” am recunoscut lumea în care trăim noi toţi – pe care o privim fără să o vedem, pe care credem că o cunoaştem şi o stăpânim, dar în realitate nici nu avem idee de ceea ce suntem dincolo de aparenţele pe care le impunem apropiaţilor. Ne e frica să săpam prea adânc în propriul nostru suflet ca să nu dăm de noroi sau, si mai rău, de goluri imposibil de umplut.
   Frântura “Alegerea Preşedintelui” e grozavă şi situaţia afişată acolo pare dureros de familiară pentru noi toţi. E despre o ţară condusă de un cadavru sau despre un cadavru care conduce o ţară, despre o atmosferă de fals şi minciună şi despre un popor care se lasă ademenit de iluzia bunăstării simbolizată în această piesă printr-o sticlă de vodcă şi un sandvici – preţul libertăţii. Şi-apoi doar un popor mort poate fi condus de un cadavru.
   “Pene de emden de la 157” e povestea căutării şi a goanei după o himeră la fel ca unicornul sau ca Fata Morgana, de a cărei existenţă poţi fi aproape sigur, dar anume această siguranţă te poate duce la marginea demenţei.
   În piesa “Si ce vom face?” se întâlnesc două firi disperate, care se plâng că sunt urâte de toţi şi de toate, că sunt hidoase şi se urăsc pe ele însele până la repulsie, se caută mereu unul pe celălalt în speranţa că totul ar putea fi altfel, că până la urmă să-şi dea seama că daca nu poţi obţine ceea ce doreşti te mulţumeşti cu ceea ce ai.
   „Carmen la Chişinau” e o piesă de un comism tragic despre un sculptor care nici măcar nu e sculptor, plin de sine, care se crede un geniu şi îşi doreşte toata lumea la picioare deşi ştie că nu are nici un talent vizibil şi totuşi nu acordă mare atenţie acestui lucru: “Eu nu ştiu să sculptez nici măcar un pahar cu apă, dar eu am nişte idei fulminante.” In discuţia acestuia cu impresarul său dânsul se metamorfozează în compozitor, apoi în poet, şi în fiecare ipostază a sa dânsul intenţionează să creeze o capodoperă, comportându-se de parcă toate i-ar sta în puteri. Acest pseudocreator nici nu-şi dă seama că de fapt e tipul de persoana ce nu-şi ştie locul şi nici menirea. In final te străbate un fior de râs când afli că în realitate “maestrul” şi impresarul său decad din lumea viselor când li se aminteşte că nu şi-au achitat facturile.
   În piesa următoare “Parisul” e descrisă petrecerea de rămas bun a unui compozitor. Acestuia îi vine în cap să spună tot ce crede despre prietenii săi de o viaţă. Gestul de a vărsa şampania şi de a închina cu paharul gol pentru a-i lua în derâdere e foarte sugestiv în acest sens. După ce le face nenumărate replici dureroase lăsându-i muţi de uimire află că plecarea la Paris i-a fost anulată şi deci nu se ştie ce va fi cu el şi cu prietenii de care a depins toată viaţa lui până acum.
   “Edem” este o piesă cu o neaşteptată întorsătură de evenimente. Un proprietar mediocru vine în ospeţie la chiriaşul său care se dovedeşte a fi poet. La început îi slăveşte opera şi activitatea, ajungând să-l numească chiar “speranţă a naţiunii", ca doar câteva clipe mai târziu să intervină o situaţie neprevăzută – proprietarul observă lipsa colacului tradiţional care se pune pe perete însoţit de şervet si busuioc. Poetul recunoaşte că l-a mâncat când îi era foame, aflându-se intr-o situaţie disperată. Atunci atitudinea proprietarului suportă modificări radicale, numindu-l alegoric “Ţi-ai bătut joc de neamul nostru care a trecut prin atâtea încercări grele şi cu mare greutate a supravieţuit. Eşti un ticălos. Eşti un nemernic. Eşti un trădător. Eşti o lichea.” In curând strigătele proprietarului şi învinuirile aduse de acesta sunt preluate de cei din stradă, astfel încât “speranţa naţională” se transformă în marele vinovat de toate belelele neamului nostru. A fost aruncat în stradă, maltratat, omorât … ridicat din nou in slavi! Veşnica tema a geniului recunoscut prea târziu!
   Ultima piesă întitulată “Salvaţi Bostonul” m-a uimit prin multitudinea de nume proprii de care este inundată. Restaurantele poarta toate denumirile marilor oraşe ale lumii, de parca Dumitru Crudu a adus toată lumea într-un cartier de prin vecinătate. Se observă un amalgam de personaje, fiecare cu problemele şi interesele sale. Vrei, nu vrei, iţi aminteşte de un ospiciu – unuia i se arată Isus, altul ţine copilul său mort în dormitor, al treilea îşi vinde organele. Şi toţi aceştia sunt instigaţi pentru a deturna sistemul. Multitudinea de personaje şi coloritul cu care îi înzestrează autorul te uimeşte şi te face să-ţi pui întrebarea cum de au încăput atâţia în câteva rânduri, în acele piese miniaturale. Adevărul e că Dumitru Crudu întotdeauna a ştiut să găsească termeni şi expresii accesibile pentru situaţii cu totul şi cu totul ieşite din comun.

Iulia Ciornâi
http://bibliotecaovidius.blogspot.com