Thursday, October 30, 2014

http://deschide.md/ro/news/editorial/6830/Dumitru-Crudu--Omule%C5%A3ii-verzi-din-Donbas-vin-%C3%AEn-Moldova.htm

Unde e adevaratul Dumitru Crudu?

30 iul 2004 Autor: Constantin Abaluta


Cazandu-mi in mana doua volume de poeme al lui Dumitru Crudu*, la cel putin un an dupa ce citisem o carte de teatru a aceluiasi (si dupa ce viziunile sale dramatice fusesera premiate la mai multe concursuri), am avut o senzatie stranie, pe care o mai incercasem de doua ori in viata. O data recitind "Elegii pentru fiinte mici" si intermezzo-urile din "NU" de Eugen Ionescu. Si a doua oara reluand cartile de poeme ale lui Matei Visniec.


Nu e aici nici o judecata de valoare, ci doar o constatare a unor inefabile mecanisme de creatie. Dramaturgii care au inceput prin a fi poeti n-au cum sa nu faca din poem un laborator de incercare a viitorului - inca imprevizibil - limbaj teatral. In prima carte, starile usor parodice, post-bacoviene, dar prin asta nu mai putin incarcate de-o autentica emotie, prefigureaza lumea stresata si fara iesire din piesele sale. Observatia marunta si colajele neasteptate induc o stare de tensiune psihologica care se transmite direct, dincolo de orice metafora, aidoma replicii de teatru : "am pus apa pe plita / nu aveam ce sa pun in ea / eram singur in casa toata / apa incet se evapora // monedele de cinci iesisera din circulatie / si ce simpatice mai erau / apa fierbea mai departe / afara stropi de ploaie cadeau // am vrut sa ma scol si sa plec / afara intuneric cadea / stateam pe trepiede scunde / alaturi apa se evapora (SONET 5)" Starea de debusolare interioara, ca in monologul unui mare timid, este ghicita din banalul leit-motiv al apei care fierbe si se evapora, cat si din neasteptata trimitere la monedele mici ce au iesit din circulatie si la stropii de ploaie ce cadeau pe caldaram. Ang
oasa perfecta, minimalista, a personajului apare si in poemul cu gandacul care "merge spre capatul celalalt / al mesei / si se uita la luna / sunt scaune pahare sunt farfurii / nu se opreste / e negru la culoare / e noapte afara / el este / nemaipomenit de singur / eu ma / asez pe un scaun alaturi / si il privesc" Poemul IERI surprinde si el o autentica situatie dramatica: atractia morbida a tanarului pentru vanzatoarea de la pompele funebre si flusturatic-cinicele sale serenade inchipuite: vroiam "sa intreb daca sicriele sunt de marimi / diferite sa intreb ce greutate au / si peste cat timp vor putrezi / si desigur cat costa". Oblomovist, traind mai mult in inchipuire, actantul marturiseste, scuzandu-se parca: "dar pompele funebre astazi sunt inchise / eu imi fumez singur tigara in fata usii / si imi amintesc cum ieri / vanzatoarea aia noua si tanara se plictisea / la geam". Iar in al doilea volum (al carui titlu frizeaza el insusi un exercitiu de impostatie) avem de-a face cu exercitiile de iubire si singuratate ale unui cuplu, insidios si contrapunctic relatate de vocea masculina: "tu stai intinsa intr-un / fotoliu te sufoci (...) vinisoarele de / pe / gatul tau / se sparg in / sute de / musuroaie de furnici / se inmultesc (.) sunt tot mai / multe / bataile / inimii tale le / inregistrez / la magnetofon si / le amplific / prin difuzoare / bataile / inimii tale se / aud/ in tot cartierul / plutesc peste / blocurile / cu noua etaje (...) preferi sa stai in picioare cand nu e nimeni acasa? Stiu, cand / afara-i noroi / nu te mai speli pe dinti".

Stiinta de a da adancime psihologica unor fapte aparent disparate, de a construi din aschii o biografie torsionata: iata soiul de lirism ce vizeaza o constructie mai ampla, dramaturgica, ori macar scenica. Falsul Dimitrie Crudu, ubicuul Dumitru Crudu, poooooooooate fi intalnit de-acum inainte pe scena, dar asta nu rapeste cartilor sale de poeme savoarea originara.




*) Dumitru Crudu: Falsul Dimitrie Crudu, Editura Vinea 2003, 62 pag., pret


neprecizat
Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 30.07.2004

Friday, October 24, 2014



Afară era frig şi urât şi ploua cu sita, mărunt şi agasant. În bibliotecă au dat buzna câteva fete din clasa a treia ca să scrie poezii. Ce poţi să mai faci pe un asemenea timp, decât să scrii poezii, mi-au spus ele, şi m-au rugat să le dau o temă pentru poezii. Le-am condus în secţia pentru copii şi le-am invitat să ia loc. Geamurile erau înlăcrimate de ploaia care răpăia cu putere. Picături de ploaie se scurgeau de pe fâşurile fetelor şi se rostogoleau pe podea. Le-am rugat să-şi imagineze că ploaia nu e ceva rău în sine, ci că e un lucru frumos. Să-şi imagineze că e la fel de frumoasă ca o zi însorită de vară. Să încerce s-o îndrăgească. Şi fetele au scris.
text preluat de pe http://blogdoman.blogspot.com/2014/10/tanarul-furios-dumitru-crudu.html
 *ziar de autor | dumitru augustin doman

vineri, 24 octombrie 2014

Tânărul furios Dumitru Crudu

dumitru augustin doman
 
      Dumitru Crudu este un personaj pitoresc în Chişinăul zilelor noastre, un boem prin excelenţă, un bonom, ca şi un conviv fermecător. A studiat Literele la Braşov cu profesorii-scriitori optzecişi Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun, Romulus Bucur, Andrei Bodiu… A făcut ziaristică în oraşul de la poalele Tâmpei, a avut procese răsunătoare, s-a retras în Basarabia natală unde acum este bibliotecar într-un cartier mărginaş din întinsa-necuprinsa capitală a Republicii Moldova. Poate fi văzut pedalând pe o bicicletă, iarnă/vară, prin ploaie sau pe caniculă, printre maşini, autobuze şi troleibuze. Cu bicicleta merge la serviciu, dar şi la cârciumă sau la Uniunea Scriitorilor de pe Strada 31 August, sau la teatru şi filarmonică. E mereu vesel şi agitat, mai totdeauna generos, cu un ascuţit cult al prieteniei literare, degrabă săritor în ajutorul unui confrate. Are imaginaţie bogată, este original în scris, dar şi în manifestările de zi cu zi, un original, dacă nu un excentric. L-am văzut în curtea unei mănăstiri de la Orheiul Vechi, la un recital poetic (vreo 35 de lirici) româno-basarabean, adică româno-român, improvizând genial un poem, mai bine zis un „poem”, cu ghilimele, citind sacadat şi pe sărite indicatori tehnico-comerciali de pe două sticle de apă minerală şi suc. Dar, un portret insolit îi face Nichita Danilov: „Navigând cu obstinaţie în fiecare zi pe aceeaşi rută, poetul Dumitru Crudu, zis şi Dumitru cel Crud, caută să descopere, printre cioburi de sticlă, mucuri de ţigări, frunze căzute pe străzi, prin praful aşternut pe copaci şi pe trotuare, ”urmele ce duc” la Iisuşii săi răstigniţi lângă fiecare semafor, dar şi la sine. Poetul ”se ia după propriile sale urme”, dar nu ajunge niciodată la el, căci urmele sale duc întotdeauna în altă parte decât acolo unde se află poetul, duc la poezie, la proză şi la scindarea de sine. Ele duc nu la Dumitru, ci la Falsul Dimitrie (titlul celui mai recent volum de poeme al lui D. C.; n. DAD), uneori nici la acesta. Întotdeauna însă, prin transfigurare, ele duc la noi. Aceasta fiindcă şi noi, într-un fel sau altul, suntem Dumitru Crudu, alteori doar Falsul Dimitrie. Poezia sa transmite o stare de încordare ambiguă, general umană. Citindu-i versurile, ne identificăm până la râs şi lacrimi cu trăirile sale abracadabrante. Dumitru sau Falsul Dimitrie e un Charlie Chaplin postmodern, fragmentar, interpretând, la luminile stinse ale rampei aria sublimă a vagabondului idealist, într-un decor alcătuit din sticle, vase, farfurii murdare, furculiţe, cuţite şi linguri prăfuite ce joacă pe masă, lângă adidaşii găuriţi şi coatele goale, care stând într-o poziţie meditativă, în aşteptarea unei bărbii şi a unor sprâncene împodobite cu mustăţi, încep să joace foxtrot, blues şi chiar hip-hop. Între tehnica folosită de Chaplin în filmele sale mute şi poeziile, chiar şi prozele şi piesele de teatru ale lui Dumitru Crudu, există multe similitudini”.
       M-am folosit de aceste rânduri ale lui Danilov pentru a face trecerea la scriitorul Dumitru Crudu, un scriitor total, ca să folosim o sintagmă banală şi uzată. El scrie la acelaşi nivel valoric poezie, proză, dramaturgie. În 1999, împreună cu Marius Ianuş, a întemeiat faimoasa şi controversata mişcare fracturistă printr-un manifest publicat în ziarul în Monitorul de Braşov, ziar la care lucra. A publicat cinci-şase cărţi de poezie la edituri din România şi din Basarabia. E, de asemenea, un interesant dramaturg, în 2003 primind Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă de teatru a anului. Piesele sale sunt jucate în România, Republica Moldova, Germania, Italia, Franţa, Haiti (!), Camerun (!), Bulgaria, iar unele dintre ele au fost ecranizate în Italia, România şi Republica Moldova.
       Aici şi acum vreau să comentez romanul Un american la Chişinău (Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2013), (cel de-al treilea al autorului după Măcel în Georgia (Polirom, 2011) şi Oameni din Chişinău (Tracus Arte, 2012), roman din care a publicat şi revista noastră un savuros fragment. În loc de prefaţă, romanul beneficiază de o entuziastă şi caldă Scrisoare către Dumitru Crudu şi strămoşul său, Anton – cuvânt însoţitor la un excelent roman de pană şi votcă, scrisoare de la Liviu Antonesei. Altfel zis, pentru un autor original şi excentric, o prefaţă de la Iaşi pe măsură. Dintr-o notă a autorului, aflăm şi destinul ciudat şi întortocheat al romanului, peripeţiile lui de la concepţie, manuscris, până la cartea-obiect ieşită din tipografie. Cartea a fost scrisă în 1995, dar manuscrisul a fost sechestrat de „basarabeanul albinos” Anatol în contul unei datorii la chirie de 150 de dolari, creditor şi manuscris ajungând în cele din urmă în Italia şi pierzându-şi urma. În aceste condiţii, Crudu rescrie romanul după anii 2000, rezultând desigur, în mare măsură, o altă carte, poate că mai bună decât cea iniţială, obţinând de altfel Premiul pentru Cartea de proză a anului 2013 a Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România.
      Romanul este unul scris alert, cu întâmplări venind în cascadă unele peste altele, că protagoniştii abia mai fac faţă ritmului. Firul roşu al naraţiunii (la persoana a treia şi la timpul prezent, deci la modul clasic şi realist din acest punct de vedere) e trasat de personajul principal Anton Şleahtiţchi, basarabean la origini, tânăr ziarist la Braşov la mijlocul anilor ’90, personaj în care ghicim, fără mari complicaţii, un alter-ego al autorului descris în primele rânduri de mai sus. Viaţa cotidiană a tânărului Anton se desfăşoară între reportajele şi anchetele pe care le scrie pentru ziar, cenaclurile literare pe care le frecventează, urmate de beţiile de fiecare seară din cârciumile de cartier ale Braşovului şi idilele cu studente şi ziariste românce sau basarabence, idile în care protagonistul pune mult suflet şi din care iese mai mereu foarte răvăşit sufleteşte. În permanenţă, Anton este hăituit fie de creditori, fie de cei înnegriţi în cerneala Monitorului de Braşov. Este partea de roman în care se realizează nişte portrete de fete ale zilelor noastre absolut memorabile: ciudata şi bizara Lora( „fata aia cu sâni mari, blonda aia cu trup dulce şi cu picioare muzicale şi foarte lungi şi/../ ţâţe tari ca alcoolul”, mai puţin bizara, şi mai curând mămoasa Olga etc. Până aici avem de-a face cu o naraţiune în spiritul prozei tinerilor furioşi (Angry Young Men) din Anglia anilor ’50. Încet-încet, cursul vieţii agitate, dar altfel obişnuite, al lui Anton se intersectează cu nişte personaje mai ciudate, mai dubioase şi chiar periculoase. Unul dintre acestea este americanul Martin, originar din Chicago, sosit iniţial la Braşov, apoi condus de Anton, în schimbul unei sume de bani suportată de un patron braşovean, la Chişinău – „ca să descopere adevărata viaţă”. Pe tot traseul, Anton trebuie să înfrunte pe un fel de „raket” basarabean care vrea să-l jefuiască pe american. Nimic din ce e sordid în materie de cârciumi, de apartamente închiriate, de case din satele basarabene, nimic din toate acestea nu-i e străin lui Dumitru Crudu cel blând.
      De vreo două decenii, între generaţiile de români s-a căscat un abis de neexplicat, un abis de ordin moral, dar şi între modul de a exista cotidian între cei pe care i-a prins revoluţia din 1989 la tinereţe şi maturitate şi copiii revoluţiei. Ei bine, nimeni nu prinde mai aplicat în pagini de proză modul de viaţă al tinerilor români şi basarabeni decât Dumitru Crudu în romanul său. Într-o devălmăşie democratică, în naraţiunea aceasta convieţuiesc personaje absolut fictive cu unele la limita dintre ficţiune şi realitate şi cu altele cu totul reale: Călin Vlasie, Alexandru Muşina, Al. Cistelecan, Gheorghe Crăciun…, descrise în scene savuroase, dar după meandrele empatice sau nu ale autorului.
       Romancierul Dumitru Crudu nu este ceea ce s-ar numi un stilist, chestiune care ţine probabil de strategie epică, acribia stilistică tăind, după toate calculele romancierului, din veridicitatea acţiunii. Naraţiunea este colocvială, savuroasă prin transpunerea fonetică a limbajului personajelor, mai ales a celor din spaţiul basarabean, prin cuvintele rare, dacă nu pur şi simplu inventate: „pipicoasa aia roşcată”; „nu te mai gurguia atâta; „epilogă (verb la perfect simplu; n. DAD) Anton…”; „vagoanele alea chifteau (verb la imperfect; n. DAD) de lume…”; „Romulus îşi bovină (verb la perfectul simplu; n. DAD) ochii…” etc.
      Ca şi prietenul său Nichita Danilov, Dumitru Crudu nu-şi struneşte mai deloc imaginaţia, suprarealitatea fiind descrisă ca o realitate autentică. Ajuns în satul său basarabean, după ce i se fură actele şi banii la Chişinău, Anton zace, dar şi consemnează câte o întâmplare suprarealistă: „În aşteptarea paşaportului, moţăia în pat ore întregi şi zilele curgeau otova. Tatăl său spărgea lemne în curte sau din când în când mai intra în camera sa şi îi povestea ba una, ba alta. Într-o zi, nitam-nisam îi povesti cum, după ce băuse spirt cu căldarea acum o săptămână, îi ţâşniră flăcări pe gură şi pe nas şi mamă-sa îi vărsă o căldare de apă pe cap, dar pălălaia aia se făcu şi mai mare şi el răcnea ca un apucat şi atunci îi sări în ajutor o vecină, tanti Zina, care ştia ce-i de făcut în cazurile astea şi-şi sumesi fusta şi i se pişă în gură şi aşa îi stinse focul care-i pârjolea corpul pe dinăuntru…” În aceeaşi notă, protagonistul Anton, într-o dimineaţă, mahmur fiind, vomită într-un lighean trandafiri şi mulţime de petale de trandafiri… Sau, în sfârşit, o scenă la graniţa dintre suprarealism şi onirism: „Aţipind abia spre dimineaţă, Anton visă că doarme în casa domnului Doboş şi că, la un moment dat, se trezeşte, deschide uşa balconului, dă într-o parte capacul coşciugului şi scoate de acolo o roată de salam, dar, când e gata s-o bage în gură, acesta îl pocneşte cu o ghioagă peste degete…”
      Poet, dramaturg, romancier, Dumitru Crudu de la Chişinău este, fără îndoială, unul dintre cei mai originali şi valoroşi scriitori români afirmaţi în anii 2000.
(cronică apărută în revista Argeş, nr. 10/octombrie 2014).


Saturday, September 27, 2014

10 cărți recomandate de către Alexandru Gurdila în cadrul provocării Book Challenge

Anul acesta este declarat oficial anul provocărilor facebook. Ice Bucket Challenge, Winebucket Challenge și mai nou Book Challenge.
Noi ne-am propus ca în următoarele săptămâni să aducem în vizorul vostru cele 10 cărți de căpătâi ale unor personalități de la noi din ţară, care au avut tupeul și curajul să răspundă provocării.
 10 cărți recomandate de către Alexandru Gurdila în cadrul provocării Book Challenge
 10 cărți recomandate de către Alexandru Gurdila în cadrul provocării Book Challenge
Lista celor 10 cărți recomandate de către Alex: 
1. Gabriel García Márquez – Un veac de singurătate.
2. Dumitru Crudu – Un american la Chişinău.
3. Jose Saramago – Intermitenţele Morţii.
4. Lucian Blaga – Hronicul și cântecul vârstelor.
5. Fiodor Dostoievski – Crimă şi pedeapsă.
6. Mihail Bulgakov – Maestrul şi Margarita.
7. Constantin Virgil Gheorghiu – Ora 25.
8. Camil Petrescu – Patul lui Procust
9. Mircea Eliade – Huliganii.
10. Mihai Eminescu – Sărmanul Dionis.

Thursday, September 25, 2014

O cronica de Felix NICOLAU, la romanul meu un American la Chisinau. Aici, in ARCA.

Revista RAMURI, Nr. 09 / 2014

Ironia identificării refuzate

        de Gabriela Rusu-Păsărin

Romanul lui Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, deschide perspectiva interpretării ipostazelor în care un personaj, simplu observator al vieţii, devine actantul implicit în toate circumstanţele narative, un vertij de scene aparent dispersate care conduc spre un final deschis.
Dumitru Crudu este un scriitor „pe val”, poet, autor de piese de teatru, prozator, a publicat volume reperate de critica literară. Este publicistul cu iniţiativă: a înfiinţat o revistă de literatură, artă şi atitudine, editată cu sprijinul Institutului Cultural Român şi a iniţiat în anul 1999, împreună cu Marius Ianuş, un nou curent literar, fracturismul. Este director al revistei Stare de urgenţă şi redactor la postul de radio Europa liberă (Chişinău).
Romanul Un american la Chişinău are evidente note autobiografice, de la profesia de jurnalist şi lumea litarară căreia îi aparţine până la toponimele care identifică traseul destinului său biografic: Braşov, Chişinău, Flutura (satul natal din Republica Moldova).
Dumitru Crudu este un portretist talentat şi, prin prisma personajului central, repune în discuţie apartenenţa la un spaţiu identitar şi la diversele moduri de receptare a acestei identităţi. „Pentru el, Flutura fiind ca Siberia pentru bunicul Goriţă, unde acesta fusese deportat în 1953 pentru că a exclamat la moartea lui Stalin că a murit un câine”(p.153).
Anton Şleahtiţchi este personajul principal care nu-şi găseşte locul, în România este basarabeanul, „kaghebistu”, în Republica Moldova (la vamă) este românul. Îşi refuză identitatea şi este refuzat de lumea în care vrea să se integreze. Cu un firesc debordant, Dumitru Crudu atacă o problemă esenţială a intelectualilor de origine română de peste Prut, relaţia identitate şi alteritate sau identitate şi integrare. Anton nu se simte integrat în niciun mediu: în cel jurnalistic este tratat ca basarabeanul sensibil la aspectele emoţionale ale socialului, ca scriitor constată că umblă cu manuscrisul (pe care l-a rescris, pentru că i s-a furat) fără speranţa publicării. Secvenţa memorabilă pentru condiţia de alteritate pe care o resimte este ca un nucleu iradiant: basarabeanul încălţat cu pantofii americanului, în care a băgat foile pe care urma să scrie poezii, în bonturi, „şi numai aşa a putut ieşi din sala de aşteptare, fără ca cineva să-l arate cu degetul” (p.205).
Americanul Martin a venit la Chişinău „ca să descopere adevărata viaţă”(p.126). Este cel care va acţiona ca un magnet, va atrage atenţia tuturor, tinerele Lora, Olga îl vor părăsi pe Anton pentru american, iar în subsidiar lectorul îl identifică cu un spion (atmosfera tensionându-se pe parcurs cu apariţii, dispariţii, evadări nocturne).
Portetul lui Anton, care se configurează din ipostaze diferite (jurnalist, poet, amant, prieten, sau răzvrătit, emotiv, credul, generos) este insidios plasat în „pânza de păianjen” a urâţeniei: sluţirea Lorei, a celei mai frumoase fete din Braşov, este antipodul frumuseţii şi armoniei, este răzbunarea pentru cele patru ipostaze ale protagonistului, este multiplicarea urâtului în cercuri concentrice: cu cât se adânceşte urâţenia morală, cu atât personajul se desfigurază şi fizic. Este o degradare prin aglutinarea detaliilor povestirii. Chintesenţa procesului degradării este explicit formulată de autor: „pierzându-şi frumuseţea, şi-a pierdut şi puterea asupra oamenilor” (p.133).
Sarcasmul şi ironia, satira şi auto persiflarea sunt definitorii pentru discursul narativ: la cinematograful Patria din Chişinău rulează un film american în limba rusă, în acelaşi oraş, în piaţa Decebal este monumentul lui Grigore Ivanovici Kotovski, în oraş nu erau toalete, dar erau multe monumente, americanul stă cu pantalonii în vine până ce Anton aleargă prin tot Chişinăul noaptea să-i aducă hârtie igienică, Victor (pe care Anton îl găzduise o lună ) îl bate pe Anton, pentru că nu îi primeşte „cinstea”, îl bate şi îi spune scenariul din care rezultă că toţi au avut un rol, numai Anton era parcă dintr-un roman al lui Kafka.
Ironia identificării refuzate devine un vacuum comunicativ, iar cititorul trebuie să preia întrega povară a identităţilor abandonate. Identificarea ironică, la care apează Dumitru Crudu ca tehnică de ademenire a lectorului, schiţează doar cadrul unei identificări la care cititorul se putea aştepta, pentru ca mai apoi să o ironizeze şi chiar să o respingă. Vom înţelege astfel tonul vesel al satirei în situaţii limită, modelul uzual fiind cel al ironizării eroului. Dispoziţia receptivă este surpriza (şi Dumitru Crudu exersează arta suspansului cu succes). Comportamentul personajelor se remarcă prin plictis rafinat şi atitudini contradictorii, de la reflexţia critică la indiferenţă. Este o experienţă estetică care generează un final deschis prin ultima ipostază a protagonistului: porneşte în căutarea americanului la Chişinău, aruncând pe fereastra vagonului bacnotele verzi primite pentru aceasta.
Romanul lui Dumitru Crudu aminteşte de atmosfera din „Städler” al lui Alfred Wolfenstein: însingurarea orăşanului decurge din marea densitate a locuirii, cu cât oamenii stau fizic mai aproape unii de alţii, cu atât distanţele sufleteşti dintre ei sunt mai mari. Este o pseudo-participare, fiecare rămânând distant şi trăind capitol după capitol romanul unei vieţi în permanentă căutare a identităţii.
http://deschide.md/ro/news/editorial/5605/Dumitru-Crudu--%E2%80%9ECURATMURDAR%E2%80%9D-MOLDOVENE%C5%9ETE.htm

Dumitru Crudu (deschide)
23.09.2014 11:00
de: Dumitru Crudu (columnist)
Lucian înfipse zimții furculiței într-un cartof lunguieț și îl trase la suprafața apei, așa cum l-ai trage pe un om care se îneacă. Îl ridică lent deasupra ceaunului și îl trânti în farfurie. După care se mai spălă odată pe mâini. Imediat după asta se apucă să-i scoată coaja cu foarte multă acribie. Nu era deloc ușor să cureți un cartof rece. Era chiar foarte greu, dacă nu imposibil, să-i decortici pielița moartă cu unghiile. Dar nu asta îl făcu să se dea bătut, ci descoperirea că acel cartof lunguieț pe care se chinuia să-l decojească de mai bine de un sfert de oră era murdar de glod. De unde oare, căci se spălase pe mâini? Își mai studie o dată mânile. Da, erau curate. Înseamnă că problema era în acel cartof nărăvaș. Îl înălță cu furculița în dreptul ochilor și-l examină în bătaia soarelui cu foarte multă atenție și, brusc, pricepu care-i șpilul. Cartoful ăla nu fusese spălat ca lumea. Se aplecă deasupra ceaunului și pescui un alt cartof. Și acela era murdar. Mai extrase unul. Aceeași poveste. Toți cartofii din ceaun erau murdari. Ba mai mult decât atât, zări pe fundul cazanului un strat gros de mâl. Reciti încă o dată bilețelul pe care i-l lăsase Iuliana pe masă. Da, nevastă-sa îi scria negru pe alb că i-a fiert cartofi la cină și îi ura poftă bună. Îi mai spunea că ceaunul cu cartofi e pe aragaz. Adică acest ceaun și acești cartofi. Lucian aruncă cu năduf bilețelul soției sale în pubelă și se aplecă iar deasupra ceaunului, de care însă se îndepărtă ca fript. Chiar și dacă îi scurmau șerpii pe burtă, nu avea de gând să mănânce niște cartofi murdari. Pesemne că nevastă-sa îi aruncase în ceaun, așa cum îi scosese din pungă. Deschise ușa frigiderului și își plimbă întristat ochii pe polițele goale. Frigiderul era gol ca o casă părăsită. Lucian, hămesit ca un câine, ajunsese acasă rupt, visând tot drumul că o să pape ceva şi o să se bage repede în pat, cu telecomanda în mână și când colo, p...la. După o zi nebună ca aceasta, când îi scrisese discursurile de mâine ale şefului său de partid, acum nu avea niciun chef să iasă din nou în oraș, doar pentru a merge în vreo cafenea ca să pape ceva. Şefului său nu-i plăcuse decât ultimul discurs. Restul, le aruncase la coşul de gunoi. Când a ajuns acasă, era atât de obosit că nu reușea să-și dezlege șireturile la bocanci și şi le smulse pur şi simplu din picioare.  Numai gândul că ar trebui iar să-şi încalţe bocancii îl obosea la culme. Ca să scape de oboseala aia cumplită și să mai uite de foame, se băgă sub duș. Spera ca șuvoaiele fierbinți și reci să-i readucă liniștea pierdută. Însă din baie ieși și mai disperat decât intrase. De oboseală scăpase, dar nu și de senzația de foame. Aceasta devine și mai apăsătoare. Nu, nu am să mănânc niște cartofi murdari doar de aceea că mi-e foame. O să rezist eu cumva până dimineață, își spuse Lucian și se băgă sub plapumă. Important e să adorm mai repede. Ce parcă e prima dată când mă culc flămând? De dormit însă nu putea să adoarmă și, ca un făcut, i se făcu și mai tare foame. Reveni în bucătărie și mută toți cartofii din ceaun în farfurie. Se așeză pe scaun, la masă și se apucă iar să-i decojească. Îi decoji pe toți cât ai zice pește, dar când se pregăti să-l bage pe unul în gură își aminti de nevastă-sa și sări ca ars de la masă. Mi-a făcut-o. Acum, probabil, stă pe undeva în vreun restaurant cu vreo pizza în față și își râde de mine. E clar că mi-a făcut-o special și nu cred că-i pot găsi vreo scuză. Singura explicație e că nu mă mai iubește.  Numai un om care nu te mai iubește, poate să-ți dea să papi cartofi murdari, conchise Lucian și își aminti cum, acum o săptămână, Iuliana i-a turnat borș într-o farfurie murdară, și cum, acum două zile, i-a dat să mănânce brânză stricată. Doar după ce o mâncase văzu că-i expirată. Pe la trei noapte, fugi în baie și-și băgă două degete în gură și vomită într-un lighean.
Îi veni să-și smulgă părul din barbă, pentru că mâncase brânza aia fără să se uite la ambalaj. Era unsprezece seara și ea încă nu venise acasă. Lasă că atunci când o să deschidă ușa o să-i scoată el cartofii ăștia pe nas. Stai, stai, dar unde oare poate fi la ora asta? Totuși, e aproape miezul nopții. Pe unde oare umblă la ora asta? Oare să nu se fi terminat şedinţa de la partidul lor? Stai, stai așa. Dar și ieri s-a întors abia la unsprezece seara și imediat s-a culcat, băga-mi-aşi picioarele. Numai un om care nu te mai iubește se întoarce așa de târziu acasă sau îți dă să mănânci cartofi murdari. De când a trecut cu căţel şi purcel la un alt partid, a devenit de nerecunoscut. Lucian nici nu-şi mai aminti de când Iuliana i-a călcat ultima oară o cămașă. Poate că are pe altcineva. La sigur că mi-a pus conciul cu cineva de la noul ei partid. Numai cineva care nu te mai iubește, te poate servi cu cartofi murdari, își tot repeta Lucian la infinit.
Dezumflat, Lucian părăsi bucătăria, fără să se mai atingă de cartofi și își scoase așternutul la balcon. La balcon însă îl atacaseră țânțarii din toate părțile, în roiuri și reveni în dormitor. Foamea îl mână iar în bucătărie, făcându-l să-și întindă gâtul deasupra cartofilor împrăștiați pe fundul farfuriei. Acum i se păreau chiar mai murdari ca înainte.  Pleoapele i se închideau singure, dar Lucian era hotărât s-o aștepte ne nevastă-sa, oricât de târziu ar apărea, ca să aibă o explicație cu ea. Ca să nu adoarmă, merse în baie și se stropi cu apă rece pe față. La fără cinci minute douăsprezece, Iuliana dădu buzna în hol și îl văzu fumând în chiloți la balcon.
-Ce drăguț din partea ta că mă aștepți la ora asta și nu te-ai culcat! Nu ca ieri. Ieri te-ai culcat ca un nesimțit fără să mă mai aștepți și fără să-mi spui noapte bună și eu tare m-am mai supărat.
Apoi îi auzi vocea din bucătărie.
-O, ce bravo ești. Mi-ai lăsat și mie ceva de mâncare. Nu ca ieri. Ieri mâncasei tot și eu m-am culcat flămândă. Crede-mă, așa de prinsă am fost azi la partid că nu am reușit nici să pun ceva în gură.
Aşa nu se mai poate, își zise enervat Lucian și dădu busna în bucătărie cu o falcă în tavan și alta în podea, decis s-o provoace la o explicație hotărâtoare. În bucătărie însă o găsi pe Iuliana stând în picioare, în pardesiu și cu căciulița pe cap, aplecată deasupra mesei şi băgând unul după altul cartofii ăia murdari în gură, pe care-i mesteca atât de repede, că firimituri din ei se împrăştiau pe podea. O voce din televizor anunţă că partidul său îl va susţine pe Iohannis, şeful său de partid pe Victor Ponta, dar secretarul general al partidului, pe Băse. Acum din nou i se făcu foame, dar acum nu mai era niciun cartof în farfurie.

Monday, September 22, 2014

nu ai fost nici duminica asta... stii, nu te supara, dar am impresia ca ai altceva mai important de facut. te inteleg. Oare nu crezi ca ar fi mai bine sa ?.. Nu stiu, spune si tu daca e normal ca... 2 luni e totusi mult pentru ca... Nu stiu, spune si tu. Eu te pretuiesc in continuare ca ... De aia si iti cer parerea ta. Tu ce ai face? Ce ai face daca cineva ar?..

Thursday, August 21, 2014

O cunostinta de-a noastra a facut o criza de isterie, in timpul careia s-a tacanit de-a binelea, pentru ca nevasta-sa, dupa ce a macat o farfurie de biscuiti cu susan, dulci, i-a spus ca, inainte de a i le pune pe masa, le-a scapat pe podeaua din hol, nematurata de vreo saptamana. Cand a auzit asta, prietenul nostru a innebunit si a fost dus cu colivia la spitalul din Costiujeni. Unde mai e internat si acum. Daca o sa-l vizitati, nu-i duceti biscuiti dulci cu susan! Va rog eu.

Tuesday, August 5, 2014

Ce hai s-a mai ridicat acum in jurul unei guriste din R Moldova, care a recunoscut ca si-a luat cetatenie romana pentru a face corso in Europa. Si nu ca s-ar considera romanca. Irina Tarasiuk nu se crede romanca, dar si-a luat cetatenie romana, din ratiuni extrapatriotice, de natura comerciale.

Cazul ei insa nu e singular. Multi au procedat la fel, dar nu mai ea s-a dat in vileag, cu buna stiinta, cred.

Cazul ei demonstreaza ca  nu trebuie sa ne imbatam cu apa rece si sa credem ca tot ce zboara si se papa.
Nu.

Sa insemne oare asta ca au luat-o in barba cei care acorda cetatenie romana si ca au fost pacaliti de o fata care stie sa cante din gura?

Repet, poti fi un român adevărat şi având paşaport moldovenesc. Nu paşaportul e un argument în ultima instanţă, ci convingerile pe care le împărtăşeşti.




Saturday, August 2, 2014

„Şi nouă ne plac enorm“

Un articol de Ştefan Baghiu
Dumitru Crudu, Falsul Dimitrie, Editura Cartier, Chişinău, 2014, 208 p.

Probabil că toţi poeţii basarabeni post-douămii se trag din textele lui Dumitru Crudu. Această realitate, probată nu numai de maniera specifică regăsită secvenţial în poemele unor Vakulovski, Grosu, Buzu (câteva dintre numele cele mai cunoscute cititorilor de poezie), naşte o mică dilemă de receptare. Chiar dacă, e drept, ultimele cărţi publicate de autor sunt de proză şi teatru, critica autohtonă evită să-l aducă în discuţiile poetice canonice. Este un fel de discriminare pozitivă: Dumitru Crudu poate fi găsit pe toate listele autorilor douămiişti (ciudat, el debutând la începuturile anilor ’90), însă discuţia despre literatura sa nu depăşeşte, să spunem, discuţia din jurul unui Ţupa. Crudu a intrat prea devreme la inventar: simptomatică în acest sens îmi pare secvenţa Bilanţul douămiismului din Vatra, 2009, unde, deşi numele basarabeanului apare în fiecare articol, singurul merit pe care ar părea să-l aibă poetul (sau aşa reiese din discuţia criticilor) este „coautoratul“ la manifestul fracturist. Şi ipoteza devine cu adevărat o problemă în momentul în care manifestul, oricât de des invocat şi utilizat pentru a explica evoluţii generaţioniste, nu se ridică la înălţimea literaturii pe care a încercat să o justifice. Atât Marius Ianuş, cât şi Dumitru Crudu (Ionuţ Chiva cu atât mai mult), mimează justificări: Ianuş este supărat pe instituţii şi literatura premiaţilor, Crudu pe etichete. Ei bine, cu timpul aceste mici puseuri identitare (fracturismul ca nou biografism) au rămas în urma poeziei: riscul unui asemenea manifest (atât de bine conservat în conştiinţa literară colectivă) este de a-i îndepărta pe exegeţi de literatura autorilor, simbolificându-i.
În acest sens, la fel cum mi-ar părea importantă o reeditare integrală a textelor lui Marius Ianuş (deşi s-a „lepădat“ de ele public), mă bucură apariţia în 2014 a unei antologii Dumitru Crudu. Singura problemă a acesteia este editura: publicată la Cartier (cărţile pot fi găsite destul de greu în librăriile din România), cartea ar putea fi la fel de rar vizitată ca şi poezia lui Crudu. Mă refer aici la faptul că majoritatea volumelor sale de versuri au circulat mai mult în cercurile închise ale lumii literare româneşti. Lucru cu atât mai trist cu cât poemele din Falsul Dimitrie (1994), Şase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente (1996), Pooooooooooate (2004) sau recentul Eşarfe în cer umblă, de la cenaclu la cenaclu, de la festival la festival şi compun cel mai solid şi consecvent corpus poetic individual basarabean. A doua problemă este semnalată de Radu Vancu în cartea de eseuri şi studii de receptare: poezia basarabeană tinde să fie privită ca „ruda săracă de la ţară“. Asta pentru că situaţia politică, mai drastică decât cea românească, i-a ascuns pe poeţi sub „fusta Sartoris“. Lucrurile par să se schimbe odată cu Anatol Grosu şi Ion Buzu: nominalizaţi la majoritatea premiilor literare româneşti, discutaţi de criticii literari cei mai activi din România, ei întorc această logică păguboasă.
Balade despre sine – arta repetiţiei
Falsul Dimitrie este probabil cel mai bun moment al poetului. Tânăr student, aflat sub influenţa directă a lui Alexandru Muşina (cum, în acelaşi timp, Andrei Bodiu primea aceleaşi note specifice în poetica sa), Crudu devine un poet al cotidianului (de văzut, în acest sens, The Poetics of the Everyday: Creative Repetition in Modern American Poetry, studiul semnat de Sionhan Phillips). Ce îl diferenţiază însă de autorii cotidianişti români este retorica permanentă şi iluzia nihilismului (manifestată exact prin acea insistenţă implacabilă, acea creative repetition) şi siguranţa proiectului: dacă la noi poezia cotidianului pare „pierdută în cotidian“ – impresionistă, folosind haotic realitatea imediată, expresivitatea lui Dumitru Crudu ţine de utilizarea acesteia într-o retorică a naratorului „retardat“ şi autosuficient (insistent ca acela pe care îl mimează un Daniel Bănulescu): „dar şi eu am fost la fel ca şi voi/ dar şi eu deseori îmi băgam/ mâinile în buzunare/ şi nasul meu la fel stătea/ între buze şi frunte“, „Lui dimitrie îi este frică să adoarmă şi adoarme/ cu maşina de scris lângă el/ cu o foaie albă băgată-n maşina de scris/ cu literele d şi c ridicate în aer ş…ţ dimitrie o ia o ridică şi-o flutură prin aer/ şi bate în gol minute în şir nesfârşite“.
Un şir de douăsprezece sonete (dintre care ultimul în spirit futurist) completează apoi un volum care, vorbind despre singurătate (insistenţă şi obsesie poetică: „dimitrie nu bea niciodată un pahar/ până la fund/ el pe masă mai are vreo şase pahare/ dimitrie ridică mâinile în sus/ şi se contrazice“), se ridică la nivelul debuturilor importante ale perioadei. Crudu reuşeşte să lucreze în formă fixă (deşi nu la fel de original cum o va face mai târziu Ianuş – Ursul din containăr), să experimenteze (mai târziu, în volumele ulterioare, experimentul poetic va atinge cote ridicate) şi să construiască o voce credibilă, autentică şi specifică: pentru că poeme ca ieri („pompele funebre astăzi sunt închise/ e duminică şi-au luat zi liberă/ iar eu voiam să intru să mă/ interesez de anumite lucruri“), dimitrie (unul din multele intitulate astfel: „ştiu/ că sunt urât şi din cauza asta sufăr enorm ş…ţ dar vine seara şi vine vara şi noi/ ieşim pe câmpie şi ascultăm cântecele/ voastre şi nouă ne plac enorm ş…ţ şi nouă ne plac la nebunie/ cântecele voastre absurde“) vor influenţa mai departe o generaţie întreagă prin retorica ce mimează autismul, prin sustragerea integrală a semnificaţiei anumitor contexte pentru a lăsa lucrurile într-o „normalitate absurdă“.
Ups & Downs
Următoarele volume, de la titlu până la forma poemelor, vin din zonele experimentale ale avangardismului (poetul, fiind apropiat de zonele literaturii ruse – după motto şi recurenţe –prizează bine futurismul rus sau imagismul). Ludicul, experimentul lingvistic, forma ce reduce versul la unul sau două cuvinte sunt aici marele pariu: „în cameră/ un grec/ un cerg/ un cerc/ erca un val/ călare/ ălărea un cerb“ etc. Din păcate, aceste experimente trag mult în jos poetica până acum acumulativă şi repetitivă a lui Crudu. Mi se pare că revenirea va avea loc abia în volumul Şase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente. Aici, revenind asupra aceleiaşi solitarităţi acute, poetul oferă mici portrete asemănătoare aceluiaşi Andrei Bodiu: „Doamne Isuse Hristoase eu/ stau beat pe pat şi mi-e frică/ mi-e frică/ capui mi se învârte pe pat ca pe valuri/ şi nu pot să adorm/ în camera vecină cineva râde/ de mine“, „Te-am văzut vorbind  cu portarii pe scări şi/ m-am gândit cât de tare ai îmbătrânit/ Şi n-am vrut să intru în clădirea asta/ stăteai de vorbă cu o sticlă de lapte în/ mână Altădată/ beam vin împreună în parc“. Asemănările între această formulă a lui Crudu şi exersarea banalului trimit la poetica lui Constantin Acosmei. Alterate însă de un puternic simţ ecleziastic (mici blasfemii şi erezii – ipostazieri voit naive ale discursului creştin: „pe care le aruncă/ cetăţenii de la geamurile/ luminate/ şi eu sunt mort de foame Doamne/ prietenii mei au plecat/ din sălile luminoase“), poemele cotidianului problematizează asupra unei altfel de realităţi imediate: cea spirituală, însă fără ca poetul să devină un mimetic sau un artizan al „ortodoxiei de lemn“. Foarte diferite sunt apoi poemele din Eşarfe în cer. Apărut în 2012, volumul a cam lipsit din discuţia literară autohtonă. Un album foto ca laitmotiv al activării memoriei şi ca punct de plecare în problematizarea morţii devine aici punctul central. Poemele de referinţă pentru acest volum ar fi Ieri toată seara („ieri toată seara am privit fotografii de ale/ unor oameni care nu mai sunt în viaţă“), La o fereastră („cât de puţine lucruri am ştiut despre ea./ şi totuşi când am ajuns în faţa uşii ei/ mi s-au tăiat genunchii/ şi au început să-mi tremure mâinile/ şi minute în şir, nesfârşite, m-am învârtit“) sau „Mă învârteam prin curtea“ („încheţată şi lunecoasă/ a spitalului aşteptând-o să iasă“).
Urmărind antologia Falsul Dimitrie, interpretarea lui Al. Cistelecan se arată tot mai concludentă: „Tentativa de a-l trivializa ţine mai degrabă de polemica limbajelor şi a toposurilor literare, nefiind, în fond, decât o permutare scenografică a cadrelor idilice: din crângul romantic, în bucătăria jegoasă“. Prin mutarea cotidianului în planul unei retorici asumate şi voit naive, care să împlinească programul său declarat permanent („plecând de la T.S.Eliot, căruia îi datorăm foarte mult“) Crudu apare astăzi ca unul dintre exponenţii principali ai celor mai recente promoţii poetice (chiar şi în vâltoarea reorganizărilor canonice).
Şi cel mai important poet basarabean.


Un articol de Stefan BAGHIU in revista CULTURA

Monday, July 28, 2014

pe https://www.goodreads.com se voteaza

Cele mai importante romane basarabene ale ultimilor 50 de ani (1963-2013)
13th out of 31 books — 4 voters
Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război by Camil PetrescuCel mai iubit dintre pământeni by Marin PredaMaitreyi by Mircea EliadeMoromeţii by Marin PredaPădurea spânzuraţilor by Liviu Rebreanu
Best Romanian Literature
239th out of 273 books — 258 voters

am tradus poeziile unei poete din Ucraina despre razboiul de azi. Fara a fi ideologice, politice sau sociale, mai degraba sunt psihologice, sunt cutremuratoare. in curand, o sa le public undeva. sunt de-a dreptul cutremuratoare.Deocamdata, va pot spune doar atat: o cheama Teodozia Zarivna. Voi reveni cu noi detalii.

Friday, July 25, 2014

daca vrei ca un om sa nu-ti mai raspunda la emailuri si telefoane, aminteste-i ca iti datoreaza bani. e un truism ce am spus. dar e atat de adevarat.
nu fa afaceri cu prietenii daca nu vrei sa ramai fara prieteni, mi-a spus odata nevasta-mea si eu nu am crezut-o si am facut afaceri cu prietenii. azi nu mai am prieteni.

citat gasit de Radu Parpauta

„A-l întreba pe un scriitor ce crede despre critici e ca şi cum ai întreba un stâlp ce părere are despre câini” - John Osborne.
Citesc o cronica la o carte de proza. Criticul ii reproseaza autorului ca nu e bine nu stiu ce. Recitesc fragmentul incriminat si imi place. Imi place foarte tare. Ceea ce nu-i place criticului in cauza mie mi se pare o reusita. Sa fie vorba de gusturi diferite? Sau...criticul in cauza e rau-intentionat. Sau, poate, eu mi-s tampit. Una din doua.
Printre poeti, la Bistrita m-am simtit ca in copilarie. De mult, tare de mult, nu am mai retrait acea parere de rau ca trebuie sa pleci dintr-un loc. Il mai traisem doar in copilarie, cand urma sa plec de la taberele de copii, unde foarte tare imi placea sa merg. Am retrait sentimentul asta dureros al despartirii de oameni faini la Bistrita. Imi parea rau, in ultima zi, ca s-a terminat. A fost un festival foarte frumos!!!

Wednesday, July 23, 2014

Poezia e la Bistrita. Si noi am fost acolo

In cele sase zile cat am stat la Bistrita, am verificat pe propria piele sintagma Poezia e la Bistrita. E chiar la Bistrita.

Foarte dens, debordand de evenimente, festivalul este foarte reusit prin calitatea si valoarea invitatilor. Poeti de prima mana din toate generatiile au citit din creatia lor si au dialogat cu publicul.

Am invatat foarte multe lucruri  in aceste zile. Si am avut nenumarate descoperiri. Poeziile lui Stefan Baghiu, Bogdan Alexandru Stanescu, Adela Greceanu, Mihail Vakulovski,  Radu Vancu, Ruxandra Cesereanu, Ion Muresan, Ionel Ciupureanu, Claudiu Komartin, Domnica Drumea mi s-au parut de-a dreptul exceptionale. Stefan si-a citit o poezie de pe mobil, cu o voce joasa si sacadata care mi-a ramas mult timp in urechi. BAS a fost o alta revelatie de-a mea. Ce diferenta intre cum era pe strada si cand isi recitea poeziile. Simteam cum se nastea in jurul sau o lume. Nu e doar un critic bun, dar mai e si un poet tulburator!

Revenit la hotel, unde nimeni nu ne-a deranjat deloc, am citit poeziile Domnicai Drumea din volumul VOCEA, care a reusit sa transforme depresiile, dezamagirile, esecul, teama, fragilitatea intr-o poezie patrunzatoare si autentica. Poezia Domnicai e o alta mare descoperire a mea. E, cred, printre cele mai bune poete ale generatiei sale.

Singular si impetuos, lui Sorin Despot nu i-a fost frica sa-si recite poeziile pe fundalul unor acorduri muzicale. Ce tare e poemul sau despre Ianus!

In holurile hotelului, poetii discutau despre poezie. Am purtat si eu cateva discutii foarte interesante cu Marin Malaicu-Hondrari despre poezia feminina si am ajuns la concluzia ca foarte putine poete au umor. Printre ele se distinge Adela Greceanu, care aduce ironia si umorul intr-un univers feminin al dezabuzarii.

Datorita umorului si ironiei, poezia lui Mihail Vakulovski a castigat noi simpatizanti la Bistrita in sala sinagogii cand a citit. Lumea reactiona foarte viu la fiecare soparla de-a lui Mihai. Poeziile lui Mihai pe care le stiam foarte bine, mi s-au parut printre cele mai bune pe care le-am auzit la festival.

Un alt lucru pe care vreau sa-l remarc e prestanta lui Radu Vancu. Un moderator pe potriva festivalului. Vladut si Sebastian, doi copii de poeti, s-au imprietenit in timpul festivalului, determininandu-i si pe parintii lor, Radu Vancu si Florin Iaru, sa devina mai apropiati.

Un lucru foarte laudabil e ca organizatorii festivalului nu s-au folosit de acest festival pentru a iesi ei in fata, ci i-au lasat si i-au incurajat pe invitatii lor sa se afirme.

In aceste zile, asa cum imi scria intr-o dedicatie Adela Greceanu, tot ce s-a intamplat a fost favorabil poeziei, dar si prozei. Pentru ca una dintre cele mai interesante intalniri din timpul festivalului a fost cea cu mare prozator roman PETRU CIMPOESU.

A fost un festival foarte reusit. Eu m-am simtit ca dupa o sedinta terapeutica. Am plecat din Bistrita cu mai multa incredere in mine si cu o mai mare dorinta de-a  scrie.  Dar si cu multa nostalgie si parere de rau ca s-a terminat si ca s-a terminat asa de repede.

Ce pacat ca un asemenea festival nu poate sa se tina tot anul imprejur!

Saturday, June 28, 2014

Ce soc am trait in 1985, cand, fiind student in anul intai la jurnalistica, am mers la o intalnire cu poetul Grigore Vieru si l-am vazut iesind in fata unei salri arhipline cu studenti, imbracat intr-un fas cu mansetele murdare!

Monday, June 2, 2014

Articol aparut azi in Ziarul de Iasi
Dumitru Crudu şi Falsul Dimitrie Crudu
02.06.2014
AUTOR: NICHITA DANILOV
-
Poetul Dumitru Crudu poate fi văzut în fiecare zi dimineaţă, dar şi la orele când amiaza dă în clocot, navigând pe bicicleta sa pliabilă în formă de fluture, prevăzută cu o umbrelă, menită să-l ferească de soare sau de ploaie, în funcţie de caz, şi un claxon imens ce seamănă cu o trâmbiţă, prin cartierul Botanica, loc unde, de altfel, se află şi reşedinţa sa auctorială, dar şi prin Ciocana, prin Hruşca, Huţuleanca, pe bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, trecând meditativ, cu capul în piept pe sub arcul de triumf, pentru a face un ocol în jurul catedralei metropolitane; navigând pe strada Albioara străjuită de Hotelul Cosmos, pe str. Ciuflea; cotind apoi înspre partea de sud a oraşului, spre Munceşti, apoi spre nord-vest, ajungând pe str. Grenoble, după care, rotindu-se perpendicular pe axă, face cale întoarsă spre oraş, trecând pe lângă zidurile căzute în paragină ale Combinatului de Mobilă şi cele ale Combinatului de Carne, pe lângă Parcul de troleibuze nr. 2, plin de maşini abandonate; apoi, lăsând în urmă Centrala Electrică de Termoficare, Combinatul de Vinuri şi Şampanie, Centrul de Panificaţie, Combinatul de Tutun, râul Bâc, Cimitirul Eternitatea, Cimitirul Armenesc, Casa Mateevici, Universitatea de Stat, Universitatea Agrară, Academia, Piaţa centrală, ajunge la monumentul luiŞtefan cel Mare şi de acolo, tăind-o prin parc, pe Aleea Clasicilor, poposeşte, în sfârşit, la Uniune, unde descălecând în grabă, îşi reazemă fluturele de grilaj, aşezându-se la masă, pentru a-şi potoli foamea şi setea cu un ceai de mate.
Navigând cu obstinaţie în fiecare zi pe aceeaşi rută, poetul Dumitru Crudu, zis şi Dumitru cel Crud, caută să descopere, printre cioburi de sticlă, mucuri de ţigări, frunze căzute pe străzi, prin praful aşternut pe copaci şi pe trotuare, ”urmele ce duc” la Iisuşii săi răstigniţi lângă fiecare semafor, dar şi la sine. Poetul ”se ia după propriile sale urme”, dar nu ajunge niciodată la el, căci urmele sale duc întotdeauna în altă parte decât acolo unde se află poetul, duc la poezie, la proză şi la scindarea de sine. Ele duc nu la Dumitru, ci La Falsul Dimitrie, uneori nici la acesta. Întotdeauna însă, prin transfigurare, ele duc la noi. Aceasta fiindcă şi noi, într-un fel sau altul, suntem Dumitru Crudu, alteori doar Falsul Dimitrie. Poezia sa transmite o stare de încordare ambiguă, general umană. Citindu-i versurile, ne identificăm până la râs şi lacrimi cu trăirile sale abracadabrante. Dumitru sau Falsul Dimitrie e un Charlie Chaplin postmodern, fragmentar, interpretând, la luminile stinse ale rampei aria sublimă a vagabondului idealist, într-un decor alcătuit din sticle, vase, farfurii murdare, furculiţe, cuţite şi linguri prăfuite ce joacă pe masă, lângă adidaşii găuriţi şi coatele goale, care stând într-o poziţie meditativă, în aşteptarea unei bărbii şi a unor sprâncene împodobite cu mustăţi, încep să joace foxtrot, bluesşi chiar hip-hop. Între tehnica folosită de Chaplin în filmele sale mute şi poeziile, chiar şi prozele şi piesele de teatru ale lui Dumitru Crudu, există multe similitudini. Chaplin obişnuia să filmeze înainte de finalizarea scenariului. Premisa de la care plecau filmările era una vagă, care însă, pe parcursul desfăşurării acţiunii improvizate, căpăta proporţii neobişnuite. În timpul filmărilor, regizorul se ghida după anumite etichete: „Charlie intră la saună” sau „Charlie lucrează la un magazin de amanet” sau ”Charlie mănâncă un şiret.” Apoi, Chaplin şi echipa sa dezvoltau ideea şi ajustau detaliile, adăugând sarea şi piperul umorului voluntar şi al celui dedus. În poeziile din Falsul Dimitrie ale lui Crudu se folosesc tehnici de prestidigitaţie ce au tangenţă cu arta marilor maeştri ai filmului mut. Falsul Dimitrie e singur ca un cuţit înfipt în pâine, ca un bocanc cu talpa desprinsă aruncat sub pat, ca un gândac de bucătărie ce merge dintr-un capăt în altul al mesei, holbându-şi antenele la luna plină. Precum personajul lui Chaplin din Goana după aur, cocoţat pe un scaun înalt, cu ochii năpădiţi de teamă, poetul îşi devorează tacticos pingelele adidaşilor săi, îngurgitând şireturile ca pe nişte macaroane. Foamea îl împinge spre halucinaţii. Hainele sale au insomnii; zgribulite de frig, ele bântuie singure pe străzi, lăsând în urmă o groază de fermoare şi nasturi. Ele sunt prea strâmte pentru Dumitru şi prea largi pentru Falsul Dimitrie. Cămaşa sa ca o furtună se abate deasupra oraşului. Plouă şi fulgeră. Tunetul însă nu răzbate din înălţimi. Atmosfera se umple de-o tăcere plină de sumbre presimţiri. Pentru el, cel mai greu lucru e să tragă uşa în urma sa şi să evadeze din sine. Dumitru şi Falsul Dimitrie sunt ca doi fraţi siamezi legaţi de aceiaşi omoplaţi, care gândesc în acelaşi timp, dar cu noţiuni opuse. Ei se duc în cârcă unul pe altul, făcând gesturi neaşteptate, ciudate, încercând să scape de povara celuilalt. Ieşirile la rampă sunt hazlii, încărcate de tot felul de ticuri, frustrări şi sentimente contradictorii. Piesa bufă în care evoluează Dumitru şi Falsul Dimitrie pare să nu aibă nici început şi nici sfârşit. Poetul însuşi e personaj insolit, cu personalitate scindată şi reacţii neaşteptate, oscilând între râs şi plâns, între sincopă şi precipitaţie ideatică. Ieşirile lui publice stârnesc de mult ori sfidează, ca şi personajele din epoca filmului mut, sublimul şi hilaritatea. Lirica sa sincopată are, de asemenea, puncte tangente cu poezia lui Bacovia, în special cu stanţele burgheze. Scriind aceasta, îmi vin în minte versuri disparate, telegrafice, din poezia Antrenare: ”La locul întâlnirii/ am aşteptat/ de un timp/ ore trec/ dezolant./ Aceasta gândeam/ iar despre tine”, precedate de un lamento din volumul Plumb:”Iubito, şi iar am venit…? Dar astăzi de abia mă mai port -/ Deschide clavirul şi cântă-mi/ Un cântec de mort”. Şi acum, iată, câteva stanţe din ciclul Noial lui Dumitru Crudu: ”Simt liniile cum alunecă încet/ Pe sticla geamului îngheţat, până departe/ Desigur, sunt liniile vieţii unui poet/ dar conturându-se apare motanul Petrache”. Acesta e cadrul, decorul, în spatele căruia se ascunde depresia: ”Pe străzi observi cum oamenii se îndepărtează de copaci/ până se fac nervi/ dar tu încă taci?” Dumitru Crudu îşi duce pretutindeni cu el ”singurătatea în geamantane”, fapt pentru care îl cuprinde o silă imensă de sine. Pedalând pe bicicleta sa pliantă în formă de fluture, el ajunge, năclăit de sudoare şi praf, la magazinul de pompe funebre: ”pompele funebre astăzi sunt închise/ e duminică şi-au luat zi liberă/ iar eu voiam să intru să mă/ interesez de anumite lucruri.” Lucrurile care-l interesează pe poet sunt legate de mărime, greutatea şi rezistenţa la putrefacţie a sicrielor. Curiozitatea tânărului e stârnită, totuşi, mai mult de vânzătoarea tânără care are obiceiul de-a privi plictisită pe geam. Prăvălia e închisă, astfel că poetul, rezemându-şi de gard fluturele, îşi aprinde o ţigară, contemplând rotocoalele de fum ce se ridică în aerul torid al amiezii de duminică.
Pedalând pe bicicletă sa în formă de fluture, cu umbrela desfăcută evantai deasupra creştetului, poetul Dumitru Crudu pendulează (se învârte), asemenea unui cascador de la circ călare pe o motocicletă, făcând rotaţii din ce în ce mai largi, din ce în ce mai sacadate, în jurul propriului său abis existenţial. Avântul său imagistic învinge tentaţia de-a se prăbuşi în gol. Ajuns în punctul maxim de iluminare, poetul aruncă o privire-n jos, contemplând chipurile şi imaginile ce se învârt în interiorul eului său. Nu-l interesează nici imaginile, nici chipurile ce se învârt în caleidoscopul memoriei sale fragmentate, ci reacţiile umorale pe care le stârnesc acestea în corpul său. Pentru el, obiectele, deci realitatea contează doar în măsura în care poate sau nu declanşa reacţii. Parcursul lor chimic, poate şi alchimic, îl obsedează pe poet. ”Nu obiectul descris, spune el într-un interviu, e important, ci doar reacţiile celui care descrie. Obiectul contează doar în măsura în care poate sau nu declanşa reacţii.” Senzaţii, deci. Fără senzaţii realitatea nu poate fi percepută. Neputând fi percepută, ea nu poate fi nici descrisă. Singurii care o pot descrie cu adevărat sunt fracturiştii, descompunând materia în corpusculişi vibraţii: ”eu sunt la fel, scrie poetul,/ ca aceste sticle goale/ doar degetele mele mai sunt ale mele/ întind în toate colţurile camerei/ ca pe nişte lame reci” sau ca pe nişte tentacule. În mare, teoria fragmentarismului, în poezie îşi are rădăcinile în stanţele şi versetele bacoviene publicate în anii postbelici, traversaţi de începutul totalitarismului. Prin trăirea acută a dezamăgirilor legate de tranziţie, poeţii generaţiei lui Crudu au făcut din trăirea abisală port drapelul artei lor.

Sunday, June 1, 2014

IMPRESII DE LECTURĂ

“Salvaţi Bostonul” de Dumitru Crudu


   Am avut fericita ocazie să citesc câte ceva din Dumitru Crudu şi am hotărât să alimentez impresia pe care mi-o produse opera sa, astfel încât am luat ceva mai vechi de-al său în mână, vechi ca ediţie, dar actual ca subiect. Mă refer la cartea “Salvaţi Bostonul”.
   Dumitru Crudu tinde să fie iniţiatorul a ceva nou şi palpabil, introducând şi constituind teatrul fracturist care te uimeşte prin simpleţea şi prin factura sa. Dumnealui declară: “Am început să scriu teatru într-un moment foarte dificil pentru mine, când am realizat că aproape toate certitudinile pe care le avusesem până atunci s-au dovedit a fi false. Nu mai ştiam ce să fac deoarece nu mai puteam să fiu sigur de nimic… Scriind teatru am început să simt că îmi păsa foarte tare de ceea ce se întâmpla cu toţi oamenii pe care îi cunosc. Din acel moment am încetat sa mai fiu singur… Oamenii au nevoie de certitudini”.
Sinceritatea şi naturaleţea pieselor sale m-au uimit. Acestea mi se par foarte cinstite şi corecte cu cititorul, dar şi foarte cumsecade, nedorind a supăra pe nimeni.
   Cartea e structurată din zece piese, toate scurte, asemeni unor frânturi, şi doar ultima fiind un pic mai voluminoasă şi purtând chiar denumirea cărţii.
    Prima piesă, sau copie cum o numeşte autorul, este întitulată “America unu” şi acţiunea acesteia are loc într-o cafenea mizerabilă, unde la o masă stă un tip care nici măcar nu-şi poate achita sticla de vodcă pe care o consumă. Eu am sesizat mai mult de atât – incapacitatea de a se refugia în alcool îl impune să guste din plin din mizeria în care se află, fără şansa unei evadări, a unei exprimări, nu există nici măcar posibilitatea de a uita de tine însuţi. De parcă cineva ar zice : ”Na, înfruptă-te din plin din realitate, nu lăsă nici o picătură să se prelingă pe alături.” E despre vise care stau să se împlinească prea târziu, şi nu le aduce nici un beneficiu.
   În piesa “Un orb si o oarbă pe culmile Caucazului” am recunoscut lumea în care trăim noi toţi – pe care o privim fără să o vedem, pe care credem că o cunoaştem şi o stăpânim, dar în realitate nici nu avem idee de ceea ce suntem dincolo de aparenţele pe care le impunem apropiaţilor. Ne e frica să săpam prea adânc în propriul nostru suflet ca să nu dăm de noroi sau, si mai rău, de goluri imposibil de umplut.
   Frântura “Alegerea Preşedintelui” e grozavă şi situaţia afişată acolo pare dureros de familiară pentru noi toţi. E despre o ţară condusă de un cadavru sau despre un cadavru care conduce o ţară, despre o atmosferă de fals şi minciună şi despre un popor care se lasă ademenit de iluzia bunăstării simbolizată în această piesă printr-o sticlă de vodcă şi un sandvici – preţul libertăţii. Şi-apoi doar un popor mort poate fi condus de un cadavru.
   “Pene de emden de la 157” e povestea căutării şi a goanei după o himeră la fel ca unicornul sau ca Fata Morgana, de a cărei existenţă poţi fi aproape sigur, dar anume această siguranţă te poate duce la marginea demenţei.
   În piesa “Si ce vom face?” se întâlnesc două firi disperate, care se plâng că sunt urâte de toţi şi de toate, că sunt hidoase şi se urăsc pe ele însele până la repulsie, se caută mereu unul pe celălalt în speranţa că totul ar putea fi altfel, că până la urmă să-şi dea seama că daca nu poţi obţine ceea ce doreşti te mulţumeşti cu ceea ce ai.
   „Carmen la Chişinau” e o piesă de un comism tragic despre un sculptor care nici măcar nu e sculptor, plin de sine, care se crede un geniu şi îşi doreşte toata lumea la picioare deşi ştie că nu are nici un talent vizibil şi totuşi nu acordă mare atenţie acestui lucru: “Eu nu ştiu să sculptez nici măcar un pahar cu apă, dar eu am nişte idei fulminante.” In discuţia acestuia cu impresarul său dânsul se metamorfozează în compozitor, apoi în poet, şi în fiecare ipostază a sa dânsul intenţionează să creeze o capodoperă, comportându-se de parcă toate i-ar sta în puteri. Acest pseudocreator nici nu-şi dă seama că de fapt e tipul de persoana ce nu-şi ştie locul şi nici menirea. In final te străbate un fior de râs când afli că în realitate “maestrul” şi impresarul său decad din lumea viselor când li se aminteşte că nu şi-au achitat facturile.
   În piesa următoare “Parisul” e descrisă petrecerea de rămas bun a unui compozitor. Acestuia îi vine în cap să spună tot ce crede despre prietenii săi de o viaţă. Gestul de a vărsa şampania şi de a închina cu paharul gol pentru a-i lua în derâdere e foarte sugestiv în acest sens. După ce le face nenumărate replici dureroase lăsându-i muţi de uimire află că plecarea la Paris i-a fost anulată şi deci nu se ştie ce va fi cu el şi cu prietenii de care a depins toată viaţa lui până acum.
   “Edem” este o piesă cu o neaşteptată întorsătură de evenimente. Un proprietar mediocru vine în ospeţie la chiriaşul său care se dovedeşte a fi poet. La început îi slăveşte opera şi activitatea, ajungând să-l numească chiar “speranţă a naţiunii", ca doar câteva clipe mai târziu să intervină o situaţie neprevăzută – proprietarul observă lipsa colacului tradiţional care se pune pe perete însoţit de şervet si busuioc. Poetul recunoaşte că l-a mâncat când îi era foame, aflându-se intr-o situaţie disperată. Atunci atitudinea proprietarului suportă modificări radicale, numindu-l alegoric “Ţi-ai bătut joc de neamul nostru care a trecut prin atâtea încercări grele şi cu mare greutate a supravieţuit. Eşti un ticălos. Eşti un nemernic. Eşti un trădător. Eşti o lichea.” In curând strigătele proprietarului şi învinuirile aduse de acesta sunt preluate de cei din stradă, astfel încât “speranţa naţională” se transformă în marele vinovat de toate belelele neamului nostru. A fost aruncat în stradă, maltratat, omorât … ridicat din nou in slavi! Veşnica tema a geniului recunoscut prea târziu!
   Ultima piesă întitulată “Salvaţi Bostonul” m-a uimit prin multitudinea de nume proprii de care este inundată. Restaurantele poarta toate denumirile marilor oraşe ale lumii, de parca Dumitru Crudu a adus toată lumea într-un cartier de prin vecinătate. Se observă un amalgam de personaje, fiecare cu problemele şi interesele sale. Vrei, nu vrei, iţi aminteşte de un ospiciu – unuia i se arată Isus, altul ţine copilul său mort în dormitor, al treilea îşi vinde organele. Şi toţi aceştia sunt instigaţi pentru a deturna sistemul. Multitudinea de personaje şi coloritul cu care îi înzestrează autorul te uimeşte şi te face să-ţi pui întrebarea cum de au încăput atâţia în câteva rânduri, în acele piese miniaturale. Adevărul e că Dumitru Crudu întotdeauna a ştiut să găsească termeni şi expresii accesibile pentru situaţii cu totul şi cu totul ieşite din comun.

Iulia Ciornâi
http://bibliotecaovidius.blogspot.com

Wednesday, May 28, 2014

23 mai 2014 - Dumitru Crudu - Dimineaţa pe răcoare ...

www.noroc.tv/emisiuni/video/dimineata_pe.../4822
23 mai 2014 - Dumitru Crudu. Adăugat pe: 23 mai 2014 | 30 vizualizări. Galerie foto: Ultimele emisiuni ...