Saturday, September 28, 2013

Scuza-ma, bai, pentru porcaria pe care ti-am facut-o, mii de scuze, in pula mea, n-am avut dreptate, baga-mi-as picioarele, te-am ofensat pe nedrept, futui, de-ai sti ce rau imi pare, futu-te-as in aripa sa te fut de mocofan ce esti, chiar imi pare rau, bai, mii de scuze, caca-m-as in capul tau, imi spuse tipul. Imi spus un tip care venise sa-mi ceara scuze.
Nu-mi plac oamenii care nu-si tin cuvantul.

Thursday, September 19, 2013

Atelier creative writing
Chișinău, Republica Moldova
23.09. – 26.09.2013
Biblioteca municipală Ștefan cel Mare, str. bd. Decebal 91



Referenți: Julia Schoch / Dumitru Crudu
Moderator: Dumitru Crudu
Traducătoare/interpret: Viorica Corlat, Nicoleta Stavila


Luni, 23 septembrie 2013

12:25                             Sosire Chișinău

14:00                             Prezentare
Referenți / Participanți / Centrul Cultural German ACCENTE

14:30                  Partea teoretică: tehnici de scriere proză și radio-dramă

16:00                   Pauză de cafea

16:15                    Scriere texte                

18:00                   Citire texte
Analiză, comentarii, discuții

Marți, 24 septembrie 2013

10:00                  Partea teoretică: tehnici de scriere proză și radio-dramă

12:30                   Pauză

13:00                   Scriere texte

15:00                   Citirea textelor
Analiză, comentarii, discuții


Miercuri, 25 septembrie 2013

10:00                             Sfaturi utile

11:30                             Lecturi finale

16:00                   Încheierea atelierului

17:30                  Lectură publică Julia Schoch

Sala de Lectură Germană (Biblioteca Municipală B.P. Hașdeu, str. Ștefan cel Mare și Sfânt 148)

Joi, 26 septembrie 2013

10:00                  Centrul Cultural German Accente

11:00                             Program liber

15:50                   Zbor Chișinău – Berlin
                  


Cazare                                    Hotel Jumbo
Bd. Decebal 23/3
Tel.: +373 22 54 20 76

Julia Schoch                          juliaschoch@hotmail.com
                                                www.juliaschoch.de  

Dumitru Crudu                       +373 68576820
                                                crudu.dumitru@gmail.com

Corina Gîrla                           +373 690 93667
                                                conducere@akzente.md

Centrul Cultural German ACCENTE din Chișinău
Str. Sfatul Țării 18, oficiul 3
Tel./Fax: +373 22 237660
www.akzente.md                            





Julia Schoch

născută in anul 1974 în Bad Saarow , a crescut în Mecklenburg. Locuieşte la Potsdam. Studii în germanistică si romanistică la Potsdam, Paris şi Bucureşti. A publicat la editura Piper Corpul salamandrei  (2001), Întîlniri cu Mattok (2004). Nominalizată pentru Premiul Tîrgului de Carte de la Leipzig cu romanul Cu viteza verii (2009). Ultimul roman editat este Autoportret cu Bonaparte. Laureată a numeroase premii şi burse  literare şi pentru traduceri cum ar fi Premiul Juriului în cadrul concursului literar Ingeborg Bachmann şi Premiul André-Gide pentru traduceri literare.


Monday, September 16, 2013

Dumitru Crudu, Marius Lazurcă şi Titus Corlăţean


Ca  să vedeţi ce vertiginos se  produc  evenimentele în ziua de azi, mai cu seamă aici, la noi, unde, de mai multă vreme, se tot vehiculează ideea, precum că... am bate pasul pe loc, că... am fi  o zonă mlăştinoasă unde nu se întâmplă nimic...
Ba se întâmplă! Şi ce mai întâmplări, măi frate, măi!

Ce să mai vorbim de furtunoasele vizite ale emisarilor din... Răsărit, care vin unul după altul, ca să ne dea poveţe, cum să trăim, încotro să mergem, cu cine să ne adunăm şi... tot aşa...

Dar şi dintre ai noştri, ca să zic aşa, nu lipsesc nişte cazuri cu adevărat nostime, care fac să te distrezi şi  încă... copios de tot!

Curat  pătărănii!

Să le luăm pe rând.

1. Mult  talentatul şi... aş zice prolificul nostru scriitor Dumitru Crudu, ale  cărui  cărţi apar, una după alta, la edituri din România, merge cu actele la consulat ca să-şi perfecteze viza... Se dovedeşte că nu are toate hârtiile necesare. Le completează, după un oarecare efort şi... năduf. I se primeşte dosarul, după ce are loc o altercaţie dură cu... consulul. Scrie un eseu despre această tărăşenie, pe care îl publică în revista, la care are onoarea să fie angajat... Când merge să-şi ridice paşaportul, află că... i s-a refuzat viza! De ce?

Răspunsu îl aflăm de la...

2. Domnul  ambasador  Marius Lazurca, cel care, în virtutea funcţiei sale, s-a simţit obligat a aduce lumină asupra respectivului caz, desigur, neplăcut - şi pentru solicitant, sau, cum se exprimă diplomatul: petent, dar şi pentru instituţia consulară ce i se subordonează. Citez: „... cetăţenii români nu au nevoie de viză pentru a intra în ţara lor” (Timpul, Vineri, 13 septembrie, pag.19).

Cum vine asta?

Simplu de tot: Dumitru Crudu are paşaport românesc, deci este cetăţean  român! Şi atunci de ce are nevoie de  viză?

Pentru că a expirat acel  paşaport, încă din 2006 sau 2007, şi dânsul nu l-a mai reînnoit.

Ca să vedeţi ce urmează, fraţilor!

Viza i s-a refuzat: du-te de-ţi perfecteză paşaportul, scriitorule mult talentat şi prolific. Ce te tot ocupi de scrisul şi editatul cărţilor, în loc  să respecţi legile ţării care te-a făcut cetăţean al ei! Dar păţania nu se curmă aici: i se rătăceşte, în toată daravela asta, certificatul de... căsătorie! Soţia îl ameninţă cu... divorţul!

Divorţul, ca divorţul, dar, colac peste pupăză: şeful de la revista la care se afla angajat, ca să-şi câştige şi el o bucată de pâine, îl aruncă în stradă, ca pe unul care a calomniat... diplomaţia română!

Iată, ajungând aici, mi-am zis: ferice de tine, dragă  coleg şi frate Dumitre, că ai parte de asemenea şocuri existenţiale, cum le denumesc eu, - aşa se durează o biografie, cu multe şi grele, dar şi neplăcute păţanii, din care va să extragi noi  subiecte antrenante...

3.De ce am pus în titlul acestui text şi numele lui Titus Corlăţean?

Pentru că dl Ministru de Externe al României, omul de mare curaj şi demnitate  umană, este cel care a intervenit pe lângă forurile superioare ale Uniunii Europene, cerând acestora să vină în ajutorul  Republicii Moldova, în codiţiile în care suntem supuşi unor presiuni brutale, unui adevărat şantaj din partea  Moscovei, cu toţi emisarii ei...                        

P.S.  Iar, dacă stăm să cumpănim şi să cugetăm, pe aşezatelea, asupra unor  scârţâieli cu o nenorocită de viză (care e, şi ea, gratuită, dragă Doamne!), dar să punem alături demersurile diplomaţiei române în sprijinul nostru, chiar că-ţi vine greu să te stăpâneşti de a nu izbucni într-un hohot de râs...

Poate, chiar... homeric!

               16 septembrie  2013

Sunday, September 15, 2013

Vize şi cianură

Un text deAlexandru Vakulovskipublicat pe Moldova.org

Alexandru Vakulovski

Când mă gândesc la Consulatul României de la Chișinău – îl asociez imediat cu purgatoriul. Observați că îi dau totuși o notă pozitivă, ca și cum ar fi un rău necesar, nu-i direct un iad fără de ieșire.
Acum vreo două săptămâni, la Antonești, vecinul Tolea mi-a povestit cum și-a depus actele pentru cetățenia română. Cu urletele unei funcționare „cu gură de rândunică, care-mi spunea că nu mă-nțelege că vorbesc moldovenește”. Vecinul Tolea este un om de treabă şi n-am avut nici un motiv să nu-l cred când mi-a povestit cum a fost umilit. De altfel, am trăit şi eu clipe de coşmar la consulat, nu mi-a fost deloc greu să-mi imaginez prin ce a trecut.
A urmat textul lui Dumitru Crudu, despre umilirea de la Consulatul României. Textul distribuit de sute de persoane pe reţelele de socializare a avut succes. Nu că ar schimba situaţia. Dumitru Crudu n-a primit viză. Asta a putut să afle dintr-un răspuns de-al ambasadorului României în Moldova, Marius Lazurca, care a preferat să imite „un prozator mai puțin talentat” când i-a dat vestea. Dumitru Crudu n-a primit viză pentru că e cetăţean român. Dar, până la urmă, pe noi nu asta ne interesează. Sau nu asta ne interesează în mod deosebit, deşi oricum nu înţeleg de ce Dumitru Crudu n-a primit viză în calitatea sa de cetăţean moldovean, viză pe care a primit-o de câteva ori, deci s-a putut, n-a trebuit să-i clarifice situaţia „un prozator mai puțin talentat”.
În fine, Dumitru Crudu nu va merge la un festival din Sibiu, la care a fost invitat, pentru care a solicitat viză. Mi se pare inacceptabil cum a fost tratat la consulat. Şi nu numai el, mulţi-mulţi alţii, cetăţeni moldoveni, dar şi români. Apropo, domnul Marius Lazurca n-a găsit nici o plângere de la Dumitru Crudu pentru că nimeni n-a vrut s-o ia, cum am păţit şi eu, câţiva ani înainte, când spre amuzamentul gardienilor, portarul mi-a sugerat că pot lăsa cererea doar „pe sub fustă”. Dar atunci nu era domnul Marius Lazurcă la consulat, atunci era un adevărat iad, nu purgatoriu.
Din păcate, la concluzia la care a ajuns Dumitru Crudu („cel mai mare duşman al României sunt anume aceşti funcţionari de la consulat”), ar ajunge şi „un prozator mai puțin talentat”, şi vecinul meu din Antoneşti, Tolea, care în general nu scrie. Cu precizarea că, deşi din Moldova trebuie să treci prin purgatoriul lor ca să ajungi în România, ei sunt ultima treaptă, cea mai de jos, a birocraţilor care trag România în jos. Cea mai de sus, a politicienilor, împotriva cărora protestează chiar azi majoritatea românilor, inclusiv cei din diaspora, vând Roşia Montană, deci România.
Dumitru Crudu a protestat, aşa cum protestează toţi românii când văd că în ţara lor ceva e putred. E cea mai mare tâmpenie să-i acuzi din cauza asta de românofobie.
Îl respect pe domnul Marius Lazurca şi, aşa cum am mai scris şi altă dată, lucrurile la consulat s-au mai schimbat, de când e la Chişinău. Chiar şi faptul că angajaţii au găsit în prezenţa dumnealui certificatul de căsătorie al lui Dumitru Crudu, spune ceva. În aceeaşi dimineaţă Dumitru Crudu a fost la consulat, dar i s-a spus că nu s-a găsit nici un certificat.
Eu încă visez o Românie fără cianură şi funcţionari amabili.

Saturday, September 14, 2013

cele mai frumoase poezii romanesti de azi

Hose Pablo
 
3.

Uşa se deschide dar nu fără zgomot
e o teamă copilărească în mine
tu eşti puternică, trăieşti.
înlăuntru meu e un coridor sovietic.

cu pişat şi gunoi prin colţuri.
într-o zi o să facem curat/împreună.
o să mişcăm lucruri de pe o suprafaţă pe alta
lucrurile se vor freca de podea de pământ

de mâinile noastre îmbătrânite.
tu vrei o tigaie de cartofi.
ţii în mână universul/
mă întrebi ce facem cu el.

Din ciclul Translate 7, ciclul meu preferat din volumul google translate de Hose Pablo


Rugul lui Alexandru Vakulovski
Dumitru Crudu

Odată cu volumul Oedip regele mamei lui Freud, apărut în 2002 la editura Aula al regretatului Alexandru Muşina, Alexandru Vakulovski devine unul dintre primii mari scriitori ai generaţiei douămiiste. Cu fiecare nou volum  sau cu fiecare nouă poezie publicată faima sa devenea tot mai consistentă. Astăzi, orice cunoscător de poezie românească, o să-mi dea dreptate dacă o să afirm că Alexandru Vakulovski a dat unele dintre cele mai frumoase şi răsunătoare poeme ale acestui început de mileniu. Daţi foc la cărţi, noua sa carte sa apărută la editura Tracus Arte din Bucureşti, îl atestă în fruntea generaţiei sale de poeţi revoltaţi. Notele caracteristice ale poeziei sale, dar şi a poeziei din volumul de faţă sunt ironia, persiflarea, miştoul, parodierea, umorul, hohotele de râs, sarcasmul şi luarea în balon a unei întregi tradiţii literare. Din capul locului, îţi sare în ochi miştoul pe care-l face Sandu la adresa textualismului. Chior să fii ca să nu observi, că în noul său volum, Sandu îi ia la vale pe textualiştii români, bătându-şi joc de ei. Anume aşa îmi explic eu prezenţa în exces a sintagmelor eu citesc şi eu scriu. Sandu le utilizează pentru a-şi râde de textualişti şi o face într-un mod subtil, dar răspicat în acelaşi timp. Iată aşa se explică şi titlul volumului său. Poetul vrea să arunce în uitare mişcarea textualistă : „Citesc pe budă/ ca Henry Miller / pe uşa budei tot felul / de porcării de la  I.LL.R.  până la I.R.C. citesc: oclusive: b, p, d, t, g, k, m, n (8) citesc pe budă şi mă tâmpesc”). Ironizarea textualismului alternează cu autoironizarea celui care face mişto de textualism: „Am scris şi mi s-a făcut ruşine  şi acum mi-e ruşine nu mai/ sunt atât de gras dar ştiu dacă creierul meu ar fi deschis/ înăuntru aţi vedea un pate ardealul”; „m-am privit în oglindă eram extraordinar de gras mi s-ar/ fi potrivit numele Gunter Grass”.  Ironia se simte ca la ea acasă şi în una dintre capodoperele volumului, având titlul  ? de lectură. E un poem unde viaţa studenţească a unui tânăr poet este redată prin intermediul ironiei. Miserupismul juvenil întregeşte umorul. În acest poem, Sandu trage în clasici şi se detaşează de ei în favoarea unor noi modele („ în viaţa asta a/ mea plictisitoare (Baştovoi, mă auzi?)”). O altă caracteristică a volumui este ritmul rupt, frânt („merg pe o stradă/ pe care am de atâtea//brusc muzica”). Comparaţii fără obiectul comparat („literele sunt negre ca”), dar niciodată nu vom şti ca ce, fiindcă poetul nu ne spune. Din când în când, poetul rupe ritmul, iese din peisaj şi introduce în volum şi poezii grave, de natură existenţialistă, în care renunţă la orice ironie. Chiar şi dacă nu sunt prea numeroase, acestea înfrumuseţează cartea prin dramatismul pe care-l conţin, aşa cum se întâmplă şi cu poemul „Prolog”, care se termină cu versurile: „în oraş/ azi/ s-a născut/ un mort”. 
Cei care o să-şi propună să facă o antologie contemporană a poeziei româneşti, ar trebui neapărat să găsească recentul volum. Pentru că în el ar putea da peste câteva poeme de-a dreptul memorabile, care ar trebui să intre în orice antologie serioasă.

Sunday, September 8, 2013

P. S. la 
Consulatul Român la Chişinău: o poveste de groază

Când am plecat, doamna de la ghişeul 5, cu aprobarea doamnei consul, mi-a dat un bon, in care scria ca trebuie sa revin pe data 13 septembrie pentru a-mi ridica paşaportul cu viză. Şi, din nou, stupoare. În dreptul locului de naştere. funcţionara a trecut o altă ţară, nu Republica Moldova, unde eu m-am născut, ci o altă ţară, Noua Zeelandă, unde eu num-am născut şi nu am fost niciodată, dar, conform acestui bon, cu care trebuie să mă prezint pe data de 13 septembrie reiese că eu m-am născut... în Noua Zeelandă. Ca să vezi! Şi eu nici nu ştiam. Îl anexez, ca să vă convingeţi şi dumneavoastră de profesionalismul unor funcţionari infatuaţi de la Consulatul Român.

Saturday, September 7, 2013



CONSULATUL ROMÂN DIN CHIŞINĂU: O POVESTE DE GROAZĂ
Dumitru CRUDU

La începutul lui august, mi-a venit o invitaţie  de la un Festival de Literatură de la Sibiu şi, deoarece paşaportul românesc mi-a expirat încă de prin 2006, am sunat la Consulatul României din Chişinău ca să mă programez pentru a-mi face viză. Dacă nu ştiaţi, programările se fac telefonic. Din prima încercare nu am reuşit să răzbat. Am sunat şi a doua zi. Vreo jumate de oră am ascultat nu ştiu ce melodii patriotice, o fi făcând şi asta din planul de educare patriotică a basarabenilor, frumos plan, frumoase melodii, totuşi, eu vroiam altceva. Sun şi a treia zi. În sfârşit, după un sfert de oră de delectare cu melodii patriotice, îmi răspunde o doamnă. După ce îmi cere să-i spun când m-am născut, după ce îmi cere să-i dictez datele din paşaport, mă programează pentru vineri, la ora 9 dimineaţa. Pe la 9 fără un sfert eram în faţa Consulatului, mutându-mă de pe un picior pe altul. Pe lângă invitaţia din Sibiu, mai aveam şi o invitaţie de la Uniunea Scriitorilor din România, unde scria că mi se garantează asigurarea medicală. O doamnă din vecinătatea mea mă convinge că ar mai trebui să-mi mai cumpăr o asigurare medicală, aici, pe loc, dacă nu vreau să mi se întoarcă actele. Merg să-mi cumpăr. Costă 135 de lei. Îi întind băiatului 200 şi el îmi dă înapoi doar 40 de lei. Îi atrag atenţia că a greşti. Dar el încearcă să mă convingă că greşeala e a mea. Până la urmă, intervine un coleg de-al său care-i atrage atenţia unde a greşit şi acesta îmi întoarce restul întreg. Din această cauză, revin în faţa consulatului abia pe la 9 şi 3 minute. Prea târziu ca să mai pot intra. Am întârziat tocmai cu trei minute şi gardianul nu mai vrea să mă lase să intru. Impunându-mă să aştept până la 9 şi jumate, când va intra o altă tură. Aştept, ce să fac. Timpul trece chinuitor de greu, dar totuşi trece şi se face 9 şi jumate. De data asta, întârzie funcţionarii să ne lase înăuntru. Aşa că intrăm abia pe la 9 şi 37. E bine măcar că am intrat. Am intrat într-o curte spaţioasă, înconjurată de un zid, încoronat cu sârmă ghimpată. Asta, ca nimeni să nu încerce să sară gardul, mă previne un funcţionar. Aici, din nou aşteptăm. Aşteptăm să apară un alt funcţionar. Apare un tânăr cu nişte liste în mână. Pe care începe să le citească. Sonorizează nume de oameni şi le dă bonuri. Bine măcar că nu face mişto de numele oamenilor, aşa cum făcuse data trecută un coleg de-ai său. Sau nu le face apropouri sexuale femeilor. Mai întâi trec cei care au venit să-şi redobândească cetăţenia română, după aia, cei care vor să-şi facă certificate de naştere româneşti şi aşa mai departe. Listele sunt lungi şi timpul trece şi mai greu. Mai greu chiar decât norii de pe cer. Solicitanţii de vize sunt lăsaţi la urmă. La urmă, adică peste vreo umate de oră, dacă nu şi mai mult, mai rămân în curte doar cei care au venit să-şi facă viza. Din nou se citesc liste. După ce trec cei care au fost programaţi la 9 şi 30, îmi permite şi mie să-i spun ce caut acolo. Îmi dă un bon şi intru. Urc scările şi pătrund într-o sală de la etajul doi, o sală metalică, o sală care îmi pare că seamănă cu o încăpere dintr-o puşcărie. Doar două banchete şi alea ocupate. Sala chifteşte de lume. Unii stau pe pervazuri. Dar majoritatea în picioare. Din cele 15 ghişee lucrează doar  trei, două pentru cetăţeni şi unul pentru instituţii. De aia, coada trece greu. Înaintea mea mai sunt douăzeci de persoane. Peste o oră îmi vine şi mie rândul. Mă îndrept spre ghişeu, cu paşi mărunţi. Străbat sala urmărit de privirile invidioase ale celor care îşi aşteaptă rândul. Dar şi de ochii de piatră ai frumoasei funcţionare de la ghişeul 5. Cu nişte ochi de piatră, mă priveşte fix în faţă. Îi întind pe rând, unul câte unul, actele. „Da de ce nu mi le daţi toate deodată? Ar trebui să  mi le daţi toate deodată! Doar aţi avut timp să vă pregătiţi dosarul!”, se răţoieşte ea la mine, nemulţumită, ridicând vocea. E tot mai nemulţumită cu fiecare act pe care i-l trec prin ferestruica întredeschisă ca o pleoapă de peşte. În cele din urmă, începe să mi le examineze. Le examinează cu aceeaşi ochi de piatră. Deodată, îşi ridică frumoşii ei ochi spre mine şi îmi strigă, iritată: „Da unde vi-i rezervarea de bilet? Fără rezervare de bilet, nu vă pot primi dosarul. Următorul! Să vină următorul!”, ţipă ea şi îmi întoarce dosarul. „Staţi, staţi aşa, domnişoară, chemaţi-l pe consul!”  Frumoasa funcţionară cu o faţă înăcrită şi cu ochi de piatră dispare printr-o uşă montată într-un perete metalic. Trec trei, patru, cinci minute. Revine funcţionara cu doamna consul. Aceasta mă măsoară din cap până în picioare cu nişte ochi de gheaţă. Mă ia cu cald şi cu rece. Oare ce am făcut că mă priveşte aşa? „Nu se poate! Fără rezervare de bilet, nu vă putem lua dosarul. Asta-i legislaţia!” „Şi dacă aş vrea să merg cu bicicleta?” „Nu încercaţi să vă bateţi joc de noi,” se răsteşte la mine doamna consul. Ridică şi ea vocea. Îmi vorbeşte pe un ton răstit şi oţărit. Are o voce dură, metalică, mă străpunge cu ochii ei de gheaţă. Strigă la mine. Iar în timp ce mă acuză că nu vreau să respect legislaţia română, se adresează întregii săli. E foarte supărată şi mă bruschează. Pentru că strigă la mine şi pentru că mă priveşte ca pe un hoţ de cai, palmele încep să-mi transpire şi mi se înteţeşte pulsul. Sunt pe cale să fac un atac de panică chiar în sala consulatului. „Bine, o să revin cu o rezervare de bilet”, îi spun cu o voce pierită şi mă retrag din faţa ei. Îi simt privirea în spate. Ca o piatră. Rezervarea de bilet mi-o fac pe 12 septembrie. Aşa îmi sugerează doamna de la buticul din coasta Consulatului. „Şi cu rezervarea asta, îmi voi putea lua bilet?” o întreb eu pe doamna de la butic. „Da de unde, e o rezervare fictivă, dar fără ea nu o să vi se dea viza”. Plătesc 50 de lei şi revin la consulat. Funcţionara de la ghişeul 5 mă lasă să aştept încă o jumate de oră. Aştept sub ochii de gheaţă ai consulului. Aceasta din nou strigă la mine, când o rog să-mi ia dosarul. Se vede că nu-i place mutra mea. Mă tratează ca pe sarea din ochi, nu altceva. Trec pesta asta şi atept. Aştept să se elibereze funcţionara de la ghişeul 5, care îmi examinează actele, la fel de iritată şi indispusă. Îi dau şi rezervarea de bilet. O anexează la dosar cu scârbă. Apoi îşi înalţă ochii ei de piatră spre mine şi îmi zice cu o voce ridicată ca să vin să-mi iau viza pe 13 septembrie. Adică, cu o zi mai târziu decât îmi rezeravesem biletul. Nu se poate. Şi atunci de ce am mai făcut-o, dacă nu se ia în considerare? Le zic despre asta, dar cele două doamne nu mai vor să stea de vorbă cu mine şi mă invită să părăsesc sala metalică a consulatului. Totuşi, eu am dat 50 de lei pe rezervarea de bilet, o rezervare pentru 12 septembrie, la ora 18.00, iar viza mi se dă pe 13 septembrie, ceea ce înseamnă că mi-am făcut-o degeaba. Oare ştiu şi funcţionarele de la consulat că e o rezervare fictivă? Dacă nu ştiu, de ce nu vor să–mi dea explicaţii? Dacă e o rezervare fictivă, de ce mi-au mai cerut să mi-o fac? Dar dacă nu e fictivă, atunci cine o să-mi întoarcă cei 50 de lei plătiţi pentru rezervare? Sunt întrebări la care cele două funcţionare nu mai vor să-mi răspundă şi mă roagă insistent să mă car. Vreau să scriu o plângere şi le rog să-mi spună cum le cheamă. Nu vor. Nu au nume. E secret de stat. Dar cum să scriu o plângere pe nişte funcţionari fără nume? Uite aşa, scrie-o. Îmi zice consulul şi îmi întinde o foaie. Scrie plângerea, ce mai aştepţi. Ce mai aştept? Aştept să-i trateze pe oameni cu zâmbetul pe buze şi nu să-i bruscheze sau să-i intimideze, că nu, totuşi, consulatul nu e o puşcărie. Nu pot să fac o plângere pe nişte oameni fără nume şi cobor scările, în căutarea consulului general. Acesta lipseşte. Nu e nici adjunctul. Părăsesc consulatul, cu un gust amar în gură. Şi cu gândul că cel mai mare duşman al României sunt anume aceşti funcţionari de la consulat. Oare să fie basarabofobi? Nu exclud! Oare să fi greşit eliberându-mi viza cu o zi mai târziu decât mi-am făcut rezervarea sau ştiau că în coasta consulatului să vând rezervări fictive? Iar dacă ştiau, oare nu sunt mână în mână cu cei de afară? Gânduri. Câte gânduri nu-i mai trec omului prin cap după ce pleacă din consulatul României din Chişinău. Plec din consulat cu inima în buzunare, vorba unui poet. Nu mă consolează nici măcar faptul că s-au mai fript şi alţi scriitori la consulat, dar nu numai scriitori. Buzu şi Hose Pablo au păţit-o şi mai rău. Lor le-au fost respins dosarele. Mie măcar mi l-au primit. Totuşi, de la asta nu îmi este mai bine. După ce am ieşit din curtea consulatului, simt cum mi se face rău şi îmi bag sub limbă un validol ca să nu cad jos.  Ajuns acasă, îmi scot mapa cu acte şi descopăr că îmi lipseşte certificatul de căsătorie. Oare unde să-l fi pierdut? Nevastă-mea vrea să divorţeze, descoperindu-i lipsa. Mă face cu ou şi oţet. Revin la consulat, dar acesta deja e închisă. E închis şi buticul unde mi-am cumpărat rezervarea de bilet. E vineri seara şi toate aceste instituţii sâmbătă şi duminică nu lucrează. Oare până luni nevastă-mea nu o să divorţeze? În faţa consulatului schelăie o laie de câini. Nu ştiu de ce, mă gândesc la băieţelul sfâşiat de maidanezi în Bucureşti şi încerc să mă ţin cât mai departe de Consulat. Cu toate astea, aproape că fulgerător, câinii mă înconjoară şi se reped să mă muşte.