Saturday, August 31, 2013

Toti poetii sunt scriitori, dar nu toti scriitorii sunt poeti.

Poze de la lansarea romanului meu la Biblioteca Raionala din Ungheni





Friday, August 30, 2013



O carte care m-a inspirat să meditez...
                
         Nu-s critic ca să fac disecarea cărţii care mi-a plăcut. Îmi propun doar să meditez asupra celor lecturate, dacă simt că se produce în mine o conexiune electrocutantă, iar senzaţia lecturii se dizolvă - în cavitatea bucală (ca ceva dulce/amar), în minte lucrând (asemeni unui cui sfredelitor), în memoria-mi (ca un film de scurt metraj în care pot fi şi eu protagonist), altfel zis, meditez atunci când mesajul cărţii se ţine de gândul meu ca o trenă, inoculându-mi senzaţia ciudată de relaţie/parteneriat cu personajele şi întâmplările descrise de autorul cărţii. Iată aceste sentimente bizare le port în minte după contactul/lectură a romanului ”Un american la Chişinău”, care este o recentă realizare a lui Dumitru Crudu. E cazul unui roman „epopee”?! A unui pamflet care traversează într-o formulă fulminantă, neobişnuită, dramatică două decenii din destinul unui spaţiu mereu testat la capitolul memorie... Pot caracteriza lucrarea colegului meu şi ca pe o cronică bizară ce îşi are drept călăuză copiii unui neam-siamez separat şi care, după multă incubare şi rătăcire, în sfârşit, e reîntâlnit (nu şi reintregit), regăsit şi testat la o nouă probă a identificării (identităţii).  În aparenţă „Un american la Chişinău” este un roman fără pretenţii, care însă captivează pe parcursul lecturii prin felul magnetizant de a te implica în nişte situaţii din cele mai picareşti. Zic: halal autorului! După câteva explozii literare, Dumitru Crudu vine cu acest roman rocambolesc, care, precum remarcasem, pare a fi un remediu eficient întru relaxare, deşi... Iarăşi o aparenţă! Lucrarea, care este prin mesajul său o rememorare, o trecere în revistă a unor evenimente marcante, într-un stil frugal, magnetizant, te transferă ca cititor (te readuce) la o realitate relevantă, implacabilă, pe care ai aspirat-o (în mod conştient sau inconştient), ca şi majoritatea tinerilor marcaţi de evenimentele de după ”90. Lucrarea pare a fi scrisă fără vreun efort, fără interdicţii, fapt care-i inspiră şi mai multă credibilitate şi firesc. Autorul e întrupat în personajul său: Anton, acesta fiind axis mundi al romanului, în jurul căruia se întâmplă de toate: evenimente istorice, schimbări la faţă; dragoste, trădare, violenţă, căutare de sine, răzbunare, moarte şi iarăşi viaţă... Anton e un tip şcolit (mai mult un autodidact) e tobă de carte (lecturi), talentat, principial, dar şi dedublat, posesiv, pasional (până la obsesie), confuz şi... rătăcit (îmi aminteşte de un personaj de-al lui Knut Hamsun, dar şi de „Străinul” lui Albert Camus), esenţa căruia, exprimată prin acţiunile şi manifestările sale verbale, dezvăluie spiritul românului basarabean care cu disperare încearcă să-şi ascundă handicapurile, căutând totodată cu aceeaşi disperare să-şi legalizeze originea, identitatea, rămânând însă mereu în gardă (a nu fi descoperit,  a nu trişa...). Americanul, pe care-l „urmezi” din curiozitate, crezând că el va produce o explozie în acest spaţiu (cuprins de roman), este o alegorie simbolică, ca de altfel şi tinerii care păstrează în vorbe şi gânduri spiritul ocupantului... Replicile personajelor îmbibate cu argouri şi jargoane, spre marea mea surprindere, nu m-au deranjat, ba mi s-au părut a fi detalii-accesorii pentru faţada peisajului imundizat...
    Şi, dacă fac abstracţie de elementul politicesc care ne roade ca un vierme virtual pe toţi (şi personajele!), romanul lui Dumitru Crudu este o carte de vizită a tinereţii, cu toate frământările amoroase şi visurile-i-miraj de neuitat...
                                                   Claudia Partole 
(Textul e pe cale sa apara in revista BIBLIOPOLIS)
                                                                                                                                                            
           

           
azi si-a ras barba. Inseamna ca cineva a scris despre cartea ta, i-am spus. Exact, a scris, mi-a confirmat el si si-a netezit obrazul ras.
Sunt un om fericit: am prieteni vechi. Cu unii sunt prieten inca din 1985 si asta ma face foarte fericit. Si e vorba de prietenii reale, de oameni al caror umar il simt cand mi-e greu, de oameni care ma ajuta cu sfaturi, chiar si daca sunt la mii de kilometri departare.

Thursday, August 29, 2013

un concurs fain!!!

http://filme-carti.ro/stiri/concurs-puteti-castiga-cinci-carti-oferite-de-editura-casa-de-pariuri-literare-36481

Scrisoare catre Moni Stanila


Moni, ti-am terminat romanul si, impresia de dupa lectura, e ca imi place. Imi place romanul. Imi place stilul lapidar, iute, nervos, rapid, propozitii scurte, sfichiuitorare, ca niste palme peste fata, reduse uneori la un cuvant, compuse din cuvinte metalice, cuvinte ca niste cutite care taie si excerpteaza senul de dincolo de ceea ce se vede, figurile celor trei sunt puternicie, scoase foarte bine in prim-plan, sunt salbatice, autentice, naratiunea ascunde multe secrete, nu se zice totul, multe se sugereaza, e ca un ghetar aflat sub apa, e un roman religios, plin de simboluri si semne religioase, muntele, ascensiunea, coborarea, cei trei, ursii, si asa mai departe, e un roman buuuuun, in cele din urma. Nu stiu cum se numeste, dar denumirea unui asemenea roman e foarte importanta. In concluzie, eu te felicit si vreau sa-ti spun ca mie imi place! Si, daca tu ai sa fii de acord, eu tin neaparat sa i-l propun lui Cristi sa-l publice. MErsi ca mi-ai dat sa-l citesc. Mi-ai prilejuit adevarate clipe de bucurie!
nu o sa-mi rad barba pana nu o a vad o noua cronica la cartea mea, mi-a spus el, suparat.

Wednesday, August 28, 2013

Citesc acum in manuscris un roman foarte bun de Moni Stanila.
Ai deschis ochii si in  camera te astepta o noua...nevroza.
Printre cei mai buni tineri poeti cu volume la activ din Republica Moldova eu i-as numi pe Ion Buzu si Ecaterina Bargan.
Numai vazandu-i pe anumiti oameni poti face un...atac de panica.
Foarte mult timp nu am inteles de ce am fost concediat dela radio Chisinau pana cand am vazut cine face emisiuni de cultura si am inteles de ce.
Oamenii care iarta, oamenii care pot trece peste jigniri,  mi se par fascinanti!!! In ultimul timp, am cunoscut doi oameni de acest fel, de la care la orice ma asteptam, numai nu sa se poarte crestineste si asta m-a convins ca nu e bine sa ai prejudecati despre oameni. Nu exista apriori oameni buni sau rai. Oamenii evolueaza si unii in bine. Unii de la care nu ma asteptam la asta.
Nimic mai ingrozitor pe lumea asta ca nevrozele. Styron a putut scapa de ele. Dar cati oare au vointa lui Styron?
Ieri, vorbeam cu Ecaterina Bargan: ca Metamorfoza sa fie cu adevarat inteleasa ar trebui sa adaugam sintagma i s-a parut ca e un gandac...
M-am intalnit cu un amic si am discutat despre un proiect comun. Despre care discutam deja de vreo trei luni si nu-l mai facem, dar azi am realizat ca marea placere a amicului meu e sa discute despre ce ar vrea sa faca decat sa-l faca. Daca l-ar face, despre ce am mai vorbi?
Ai deschis usa si in prag te astepta o alta...nevroza.

Tuesday, August 27, 2013

Si iar m-am visat in Tbilisi ca nu am cu ce veni acasa. E un vis care ma urmareste de vreo doua decenii.
Un scriitor, V.Z., a iesit azi in Piata MARII ADUNARI NATIONALE si incepu sa se planga ca scriitorii sunt saraci si ca statul ar trebui sa-i ajute, in fata unor oamenii care sunt...la fel de saraci sau, poate, si mai saraci.
Dupa trei ore de stat in vama Staraia Cazacie, tot autobuzul ala vroia sa ajunga cat mai repede acasa, la Chisinau, dar soferul, abia de am trecut granita, ca opri autobuzul si cobori pe terasa primei cafenele moldovenesti si comanda ciorba. O mare fafrurie cu ciorba, pe care o minca cu ardei rosu.
Vreau si eu sa ma uit la Steaua cu Legia si nu pot, ca moldovenii nu  arata. Iata de ce as vrea eu sa ne unim cu Romania: ca sa ma pot uita cum joaca Steaua. Sau...FC Botosani. Sau...Dinamo.
Dupa discutiile cu unii oameni, parca ma prabusesc din picioare. Chiar si dupa discutii telefonice. Si totusi, imi place sa vorbesc cu ei.
Trebuie sa recunosc ca nu ma asteptam, ca Vasile Ernu, dupa iesirile mele din ultima vreme contra sa (pe care le regret) sa-mi includa romanul in topul celor mai bune 10 romane basarabene din ultimii 50 de ani. Dar a facut-o. Cred ca e un gest de noblete. Eu nu stiu daca as fi fost capabil de asa ceva. Mersi, Vasile!
Cineva ma taxeaza, orice as publica sau as posta eu, cu: Ce cacat. Nu stiu de ce, dar pe mine chestia asta ma distreaza!


Rezultat FINAL: TOP 10 romane basarabene din ultimii 50 de ani!


Rezultat FINAL: TOP 10 romane basarabene din ultimii 50 de ani!
TOP 10 romane basarabene
Top 10 romane basarabene din ultimii 50 de ani
Foto: UNIMEDIA
Stop votare. Vizitatorii UNIMEDIA împreună cu criticii literari au realizat un TOP 10 al celor mai bune romane basarabene scrise în ultimii 50 de ani.

Acțiunea a fost lansată de UNIMEDIA și Editura Cartier în ajunul sărbătorii naționale „Limba noastră cea română”, ca un prilej de a aprecia valorile noastre naționale și de a stimula lectura în limba română în rândurile cititorilor din Republica Moldova.

Sondajul privind TOPUL s-a desfășurat în perioada 20-25 august. Adițional, și-au exprimat părerea și 8 critici literari - Mircea Ciobanu, Emilian Galaicu-Păun, Maria Șleahtițchi, Gheorghe Erizanu, Mihail Vakulovski, Andrei Țurcanu, Vasile Ernu și Dumitru Crudu. Fiecare dintre ei au format câte un top 10 romane basarabene, unde prima poziție din top a fost apreciată cu zece puncte, iar poziția 10 - cu un punct. Criticii nu au avut dreptul să-și voteze propriile romane pentru a evita conflictul de interese.

Toate titlurile romanelor, menționate în topurile criticilor literari, au fost incluse într-o singură listă, care a fost propusă publicului pentru vot în cadrul unui sondaj de UNIMEDIA.

Notă:
 În listă apar mai multe publicații decât 10, deoarece unele din ele au adunat punctaj egal.

Iată TOPUL final după cumularea voturilor din sondaj (peste 1000 de voturi) și cele acordate de criticii literari.





Cum s-a votat:
Un prieten a inceput sa-mi citeasca romanul in urma cu doua luni si azi am simtit un impuls sa-i scriu si sa-l intreb daca l-a mai citit, dar imediat mi-am revenit si m-am rusinat de pornirea mea...grandomana.
În curtea pensiunii La plopi, de pe malul mării, un grup de moldoveni s-a îmbătat  ascultând, cu sonorul la maxim, muzică rusească şi mâncând mici. Am ieşit în curte şi i-am rugat să oprească muzica şi ei au dat-o şi mai tare. A doua zi, ne-am întâlnit în faţa uşii. Mi-am dat seama după expresia ochilor că nu m-au ţinut minte. Nu ţineau minte nimic din ce făcuseră ieri. Nimai ochilor lor roşii de nesomn mai erau o mărturie a chefului monstru de ieri.
Tatăl i-a cumpărat copilului său un zmeu şi l-a lansat. Şi tare se mai distra, pe când băiatul său stătea întors cu spatele şi se juca în nisip.






 XXXXX

(Text rearanjat sub forma de poem de Mihail Vakulovski)

Tatăl i-a cumpărat copilului său
un zmeu
şi l-a lansat.
Şi tare se mai distra,
pe când băiatul său
stătea întors cu spatele
şi se juca în nisip.

Monday, August 19, 2013

Nu-mi plac tipii răzbunători, nepunctuali, îndrăgostiţi de sine şi moralişti. Dar cu cine să mai vorbeşti atunci?
aşa de tare am obosit să mai aştept să mai scrie cineva despre cartea mea.

Sunday, August 18, 2013

Iurie Colesnic povesteste in cartea sa, TIMP SI ISTORIE, cum un scriitor sovietic a murit la aflarea vestii ca a castigat Premiul de Stat al Uniunii Sovietice. A murit de...emotii.

Friday, August 16, 2013

impreuna cu Nichita Danilov si Emilian Galaicu Paun



Iata ce imi scrie Aliona Ivanova

 A, nu, nu cred ca tu esti prototipul lui Anton. Ai investit in el, cu trup si suflet, si cred ca e cea mai reusita investitie a ta, de pina acum. In mod firesc, ar trebui sa existe continuarea - am in vedere romanul tau. Chiar sint curioasa - ce ai sa faci mai departe cu Anton?... Cu toate ca l-ai facut pe cit ai putut de simpatic (e doar parerea mea), nu e clar ce-i cu viata lui.... Cel putin mie nu mi-i clar. E inca slab de spirit...

Thursday, August 15, 2013

Cine şi cu cine seamănă în romanul meu UN AMERICAN LA CHIŞINĂU?

Primele întrebări pe care mi le-au adresat câţiva dintre prietenii mei: cine e Anton, cine e Matei, cine e Romulus Toma, cine e Sandu Pleşea, cine e Irina, gigantul şi aşa mai departe?

Chiar azi, Petru Hadârcă mă întreabă, nu-i aşa că tipa care-i numără deci-urile lui Anton e domnişoara X?
Mi-a spus mie cineva că e domnişoara X.
Aşa o fi, dacă nu ar exista şi prima versiune a romanului din 1995, când încă nu o cunoscusem pe domnişoara X, versiune în care, culmea, tot există o domnişoară din Braşov care-i numără deci-urile unui basarabean.

Lucrul ăsta poate să însemne că eu, ca autor, şi în 1995, aveam acest tic. Şi nu am evoluat deloc, între timp.

Şi doi. Au existat mai multe domnişoare din România care mi-au numărat deci-urile. Una, prin 1993, alta prin 1994, şi alta, prin 2011 şi toate mi-au numărat deci-urile.
Aşa s-a născut personajul meu. În prima versiune a avut doar două prototipuri, iar în cea de-a treia, trei.
Din trei prototipuri, deci, am făcut un singur personaj.

Cam aşa s-a întâmplat şi cu majoritatea personajelor mele. Cu o excepţie sau două, nu prea am personaje cu un singur prototip.
Deci, cine e Sandu Pleşea? Poate fi şi cutare, dar şi cutare, dar şi cutare. Şi asta se referă şi la Anton Şleahtiţchi. Pentru că acesta nu e neapărat alter ego meu. Să zicem, eu niciodată nu m-am dat drept secui. Cunosc însă câţiva basarabeni care s-au dat drept secui sau drept evrei sau nemţi sau polonezi sau ruşi.
Adică până şi Anton are câteva prototipuri, printre care sunt şi eu, dar  nu sunt singurul.

Cineva mi-a mai reproşat că am impus-o pe maică-mea să-şi vândă vaca, nevrând să mă creadă că mama lui Anton nu e sută la sută mama mea. Măcar şi de aceea că mama mea nu a avut niciodată vacă. Şi aşa mai departe.

În cele din urmă, aş vrea să spun aşa: în unele cazuri, eu am plecat de la nişte întâmplări reale, dar ăsta e doar un punct de plecare pentru a fabula şi a inventa întâmplări care nu au avut loc în realitate.

Ce prevalează?

Ficţiunea.

De aceea, vă rog, nu vă supăraţi pe o ficţiune!
Eram în faţa Uniunii, în umbra bustului lui Eminescu, când l-am sunat pe Călin ca să ne vedem, pentru a-l ruga ceva. Şi dânsul mi-a zis că e la Academia de Ştiinţe şi e foarte ocupat. Imediat am intrat în barul Uniunii ca să beau un ceai şi, stupoare, la o masă goală îl văd pe Călin, discutând cu fotograful Muzeului!
Un prieten avea cămaşa ruptă la subsuoară. Ne-am întâlnit în oraş şi am conchis că nu-l mai iubeşte nevastă-sa, odată ce a ieşit cu o cămaşă ruptă la subsuoară în oraş.

Wednesday, August 14, 2013

Cu cât scriitorul e mai popular, cu atât cărţile sale sunt mai groase, îmi spunea Ion Plămădeală.
Domnul Vasile despre care se spune că ar fi furat foarte mulţi bani, l-am întâlnit azi în atelierul unui pictor cu pantalonii vechi şi cârpiţi în mai multe locuri. Dar se spune că ar fi fost mână în mână cu şeful unui şantieral unui bloc al scriitorilor şi că ar fi fugit cu toţi banii. Se zice că i-ar fi picurat şi lui câteva zeci de mii de euro. Zic gurile rele. Dar eu l-am întâlnit azi în atelierul unui pictor într-o pereche de pantaloni cârpăciţi. Erau peticiţi deasupra genunchiului. Şi dedesubt. Numai dacă erai chior nu puteai vedea asta.

Tuesday, August 13, 2013

Cineva mi-a reproşat azi că m-am certat cu toată lumea. Oare chiar cu toată lumea şi oare chiar eu m-am certat?
După o discuţie în contradictoriu cu un regizor de film am intrat în casă stors ca o ceapă, de parcă aş fi cărat toată ziua bolovani.
Premiile TIUK pentru 2012
Debut
Proză
Un Cristian, „Morţii mă-tii” (Casa de Pariuri Literare)
A.R. Deleanu, „Îmblînzitorul apelor” (Casa de Pariuri Literare)

Poezie
Livia Ştefan, „Re.volver” (Casa de Pariuri Literare)
Anatol Grosu, „Epistola din Filipeni” (Max Blecher)

Muzon
Autumn Hotel – Nick Făgădar


Poezie
Radu Vancu, „Frînghia înflorită” (Max Blecher)
Marius Conkan, „Extazul Sfîntului Markon” (Tracus Arte)


ExistenţialTiuk
Dumitru Crudu, „Eşarfe în cer” (Cartier)


Proză
Aureliu Busuioc, „Şi a fost noapte…” (Cartier)
Cosmin Perţa, „Teofil şi Cîinele de lemn” (Herg Benet)
BizaroTiuk
George Mureşan, „Ancheta”, Ed. Mediamprphosis


ScurTiuk
Veronica D. Niculescu, „Roşu, roşu, catifea. Povestiri cu î din i” (CDPL)
Liviu Antonesei, „Victimele inocente şi colaterale ale unui sîngeros război cu Rusia (Unsprezece povestiri)” (Polirom)


FesTiuk
FILB


BiblioTiuk
Biblioteca Municipală Chişinău


Muzon
Alternosfera, „Virgula”
Norzeatic, „Exerciţii pe ritm de pace”
Travka, „Okian”
Sarmalele Reci, „Haos.ro”


Amintim că în concurs nu au intrat cărţile membrilor redacţiei Tiuk! (Mihail Vakulovski, „Biblidioteca” (roman), CDPL şi Alexandru Vakulovski, „Daţi foc la cărţi” (poezie), Tracus Arte) şi nici ale neamurilor (Moni Stănilă, „Sagarmatha”, Tracus Arte)


După fiecare carte publicată sufăr ca un câine, cam cum suferă Sandu Pleşea în cel mai nou roman al meu. Şi scad în greutate. Sau mă îngraş. De data asta, mă îngraş. Nu pot dormi. Sunt mereu iritat. Şi mă îngraş.Cred că deja am la o sută de kile.

Monday, August 12, 2013

Vecinii mei de bloc care o duc rău, se plictisesc în curte.

O apărut numărul Nr. 38 (2013) din TIUK!

http://tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=2725
M-am uitat peste pozele dintr-un album vechi, cu oameni care au plecat într-o altă lume, şi mi s-a făcut dor de ei.
Pe la ora 15.00, l-am telefonat pe un scriitor mai în vârstă şi acesta tare s-a mai supărat că l-am trezit din somn.
Am stat de vorba cu un prozator despre soţiile marilor scriitori ruşi, care au fost nişte femei cu nişte caractere foarte puternice! La aşa scriitori, aşa femei!

Un interviu de-al meu in BOOKAHOLIC

http://bookaholic.ro/nu-am-lasat-nicio-femeie-din-brasov-fara-nas-interviu-cu-dumitru-crudu.html
Nu îi înţeleg pe oamenii care nu se ţin de cuvânt. Adică nici pe mine nu mă înţeleg.
Istoria romanului meu UN AMERICAN LA CHIŞINĂU e cunoscută deja de foarte multă lume. În 1995, am terminat prima sa versiune, dar pe vremea aceea nimeni nu prea vroia să publice proză. La maşina poetului Leo Bordeianu, am cules câteva capitole şi le-am propus unor reviste de literatură din RM, dar nici acestea nu au vrut să mă publice. Lumea nu prea publica proză în vremea aia. Ulterior, tipul la care am stat în gazdă a dispărut în Italia cu tot cu romanul meu. După ce am realizat că l-am pierdut pentru totdeauna, am început să-l rescriu. Dar am început să-l rescriu după ce prin 2000 am condus un american la Chişinău. Un american care nu ştie româna şi eu nu ştiam engleza. A fost o călătorie de pomină. Nişte şnapani voiau să ne jefuiască. Noi ne-am solidarizat. Întâmplările alea m-au inspirat să mă apuc să rescriu romanul. Undeva prin 2002, am făcut prima încercare de rescriere. Cu titlu UN AMERICAN LA CHIŞINĂU. Până am ajuns la varianta publicată, am aruncat la coşul de gunoi vreo şapte, cel puţin. După ce a-m publicat romanul, am descoperit că sintagma UN AMERICAN LA CHIŞINĂU circulă printre ziarişti şi internauţi. Încă prin 2003, Marian Smith a publicat o confidenţa pe un sait întitulată UN AMERICAN LA CHIŞINĂU, confidenţă tradusă şi publicată şi în română tot în 2003. Un jurnalist din Flux, prin 2006, şi-a întitulat un articol de-al său cu aceeaşi sintagmă.  Apoi prin 2007, un jurnalist de la Cotidianul a folosit iar sintagma pentru a vorbi despre ambasadorul american de la acea oră din Chişinău. Apoi un alt jurnalist. Şi încă un jurnalist. E foarte populară şi pe internet. O discuţie de pe internet chiar aşa şi se cheamă UN AMERICAN LA CHIŞINĂU. Sau pe youtobe. Sau pe saitul Ambasadei Italiei. Există şi un sait adresat turiştilor americani întitulat UN AMERICAN LA CHIŞINĂU. Şi aşa mai departe.

Pe lângă asta, filmul UN AMERICAN LA ROMA a făcut istorie. După aia, filmele de acest tip s-au înmulţit ca ciupercile. Există filme UN AMERICAN LA PARIS; UN AMERICAN LA PRAGA, UN AMERICAN LA MOSCOVA, UN AMERICAN LA BUDAPESTA; UN AMERICAN ÎN CHINA şi aşa mai departe.

ZECI DE ARTICOLE sunt întitulate: UN AMERICAN LA BUCUREŞTI, UN AMERICAN LA BERLIN şi aşa mai departe.

Asta demonstrează că străinul e, de multe ori, identificat cu americanul. Americanii sunt peste tot ca frunzele. Spre deosebire de o mare parte din situaţii în care e folosită sintagma, titlu meu  are şi o valoare intertextuală directă şi indirectă şi face trimitere la popularitatea americanilor la noi, ca şi în lume. Anume cu acest sens includ în roman câteva scene în care Anton descoperă un ziar unde se vorbeşte despre Un american la Chişinău. Se pare că nu există oraş în lume în care să nu fie aşteptaţi să vină americanii. EI sunt aşteptaţi şi la Chişinău. La asta şi mai fac eu trimitere în roman.

Totuşi, în 2002, când mi-am numit romanul UN AMERICAN LA CHIŞINĂU (despre care am povestit într-o revistă de teatru din Timişoara) , sintagma încă nu pătrunsese masiv şi la Chişinău. În perioada comunistă însă s-a înregistrat o explozie a folosirii ei. Ceea ce înseamnă că cu cât lucrurile mergeau mai prost în ţară, cu atât lumea îi chema pe americani să vină şi la Chişinău. Acum americani la Chişinău sunt cu carul. Despre acest fenomen vorbesc şi eu în romanul meu.

Sunday, August 11, 2013

Cat ii invidiez pe aia din Romania care se pot uita acum la Steaua-Dinamo!

Dacă nouă nu ne-ar fi frică poate că numărul oamenilor răi se va împuţina.
Sprea seară, am descoperit că toate temerile mele legate de fel de fel de prostii legate de romanul meu s-au dovedit a fi zadarnice şi m-am înveselit.
Pe un domn în vârstă, domnul Mişa, l-am ajutat să urce scările. Jumătate de corp îi era paralizată şi jumătate îi era beat. Îi luam un picior de sub genunchi şi i-l puneam pe treaptă şi tot aşa, până am ajuns la etajul întâi. Nu mi-a fost uşor.
După ce am publicat romanul UN AMERICAN LA CHIŞINĂU; tot dând la căutare pe google, ca să văd  cine a mai scris despre carte descopăr că sintagma e la mare căutare printre internauţi şi jurnalişti. Am găsit-o folosită în vreo 10 locuri. E adevărat că eu o am încă din 1995, când am scris prima versiune a romanului, dar mă bucur să văd că am scris despre o realitate adevărată. Iată, de exemplu, un sait unde chiar un american povesteste de experientele sale din Chisinau:
 
An American in Chisinau  
By Marian Smith, A&S '05

http://www.jhu.edu/jhumag/0603web/ruminate.html 

I will be honest. I got the internship in Moldova last summer through my mother, Pamela Hyde Smith, who is the U.S. ambassador to the Republic of Moldova, and I had no idea what I was getting myself into. That may sound far-fetched, but as a child of two diplomats (a "dip-brat," as they like to say), I was used to being carted off to the four corners of the Earth.
All I knew was that I would be writing for some non-governmental organization called PFAP, and I figured that the experience would be applicable somewhere down the road. What a shock it was to step off a 24-hour plane ride, have one night to sleep it off, then go straight to work. So before drifting off into that familiar jet-lag-induced slumber in the comfortably recognizable embassy furniture, I sheepishly asked my mother what PFAP stood for, anyway.
"Private Farmers Assistance Program," she said, without batting an eye.
In between her visits and interviews with Moldovan farmers, Smith made time to visit local shops featuring hand-sewn garments. Farmers?! I began to realize the gravity of my situation. I knew nothing about farming. In fact, I had never even been on a farm. A whole summer of traipsing around the fields of Moldova and I wasn't even getting paid? Combined with this spoiled feeling of irritation was a feeling of guilt for having accepted an aid-work internship without understanding what it entailed. So it was not surprising that the first day was somewhat of an embarrassment. I walked around pretending to know what I was talking about and to be thoroughly interested. Igor Vatamaniuc, my boss, flooded me with information about Moldova's history, and sent me home with more pamphlets to read than I had ever had at Hopkins.
Land-locked between Ukraine and Romania, just north of the Black Sea, Moldova relies heavily on its agriculture -- primarily maize and grapes, for wine. Thankfully, a rich layer of black topsoil contributes to the good conditions for farming. Igor proudly told me that when the Germans came during World War II, they loaded the soil into cargo trains and sent it back to Germany.
The Moldovans have had a pretty bad time of it for centuries. After the defeat of their greatest ruler, Stephen the Great, to the Turkish rule in the late 15th century, economic turmoil and unsteady power balances characterized the country's history. On and off throughout the 20th century, the Russians under Stalin, and the Romanians under the influence of Germany and Hitler, imposed their language and culture upon the Moldovans. Finally, in 1942 the country became a part of the Soviet Union -- until the U.S.S.R.'s breakup in 1991. Moldova gained a seat in the United Nations in 1992. The result of all this is a people more ethnically and linguistically divided than one would think possible for a nation as small as the state of Maryland.
On the second day I was introduced to my translator, 23-year-old Dorina Gotonoaga. She took me to lunch and we talked some more about the history. Soon I began to understand that she and those of her generation were incensed over the current political situation.
Passionately, she explained how the older generation -- the uneducated farming class -- remembers Soviet rule as a time of stability, unaware that the democracy established in 1991 inherited a crumbling economy. As the economy worsened throughout the 1990s, these farmers blamed the Americans and the new democracy for all their problems. When the 2001 election came around, they saw a communist running for office and thought to themselves, "Aha! The good old days!" and voted in Vladimir Voronin as president.
Older Moldovans remain unaware that the only reason the Soviet system yielded more money for farmers prior to 1991 was because of Russia's ability to provide. On their own, the Moldovans don't have enough in the way of resources or money.
This continuing delusion on the part of the farmers -- the largest portion of the population -- is what the Private Farmers Assistance Program is trying to rectify, Dorina told me. The PFAP has set up contact centers in villages that are stocked with information and advisors to help farmers understand the virtues of private business, and to explain the Western approach to agriculture, the economy, and politics.
So what did it mean to be a "private farmer?" I knew so little about agriculture that I didn't even know what kind of system we used in the United States. All I knew was that the word "private" sounded like it came from a free country, so I knew it must be good. Dorina obligingly briefed me, explaining that under the Soviet rule, all farming was communal, meaning that no matter how hard a farmer worked, he still only got the same amount of profit from the government by year's end as anyone else.
Now that all farming is privatized, PFAP, specifically, is trying to educate farmers who are newly privatized and still unsure of the idea of free enterprise, something so different from the Soviet Kolkhoz (collective) system. The situation is complicated because it has only recently been revealed that Russia was providing the farmers with their only market, so when the Soviet system collapsed it no longer provided equipment nor did it buy their agricultural products. Moldova's market and its technological resources were cut off, and now it is left with outdated farming equipment and no one to buy the measly amount of produce it has.
Gradually I became comfortable with my assignments. For the next six weeks I went on field trips to different judets (counties) outside Chisinau, the capital, and interviewed newly privatized farmers to write "success stories" about their accomplishments. One farmer, for example, told how he'd gathered other farmers in his town to form a collective company. They pooled together all their resources (i.e., tractors, seeds, fertilizer) and did pretty well for themselves, at least comparatively. My articles were published in newsletters and brochures that circulated throughout the farming community, and were even sent to other branches of the NGO in Europe, intending to set examples for other farmers.
But countless hours in old un-air-conditioned Soviet cars got me thinking.
Cattle graze on a strip of farmland outside Chisinau. It was probably well into the second or third week that I noticed a trend in my interviews with these impoverished farmers. First off, once they learned I was from America and was working in their poor country to help them, they treated me like royalty -- I was offered bread, fruit, wine, and more. They expected me to tell them what to do with their new businesses and freely asked advice. I, a 19-year-old college student who never once had set foot on a farm, much less knew anything worthwhile about running a business, was supposed to advise them? I tried to make my mother proud and be diplomatic about it, all the while becoming more and more aware of their state of desperation. But that wasn't the only thing. My main concern arose when I returned to the office and sat down to write a "success story." Now how was I supposed to do that when these farmers kept telling me that their main success was that they didn't lose money this year? It was quite a challenge to present their situations in an optimistic light, as the farmers themselves had done, while I knew in the back of my mind that the U.S. alone could produce more than enough food for the entire world, and agriculture isn't even our main source of capital. When I think that Moldova relies almost entirely on the men and women I met on the remote, dusty fields of Eastern Europe, I grow very sad.
Through these experiences I came to understand some fundamental Moldovan personality traits. Very humble, the Moldovan people working beside me at the PFAP wouldn't dare ask me, the lowly intern, to do anything. I was not nagged to turn in my articles -- in fact, I was rarely given any deadlines -- and nobody ever asked to discuss anything I had written or edited. Furthermore, they reacted with surprise and awe if I ever suggested that we do something differently; it seemed unbelievable to them that one could express one's own will. All those years of oppression did more damage than I had expected. Whereas I had always been expected to be proactive and inquisitive and to challenge ideas and opinions, for the people of Moldova, the concept of freedom of speech was relatively new.
I wondered how this stagnant behavior could still be the case at the Private Farmers Assistance Program, whose main goal was to help and educate farmers by means of its publications. To me, a journalism center is the closest it gets to freedom of speech, and the Moldovans at PFAP were afraid to question the status quo, to take an analytical journalistic approach. Instead, they left every article with just the barest quotations from their interviews -- completely unchallenged. This seemed preposterous to me.
I decided that this would not do, so I spoke with Igor about changing the format to incorporate a more editorial-style approach. He was both astounded that I wanted to change something and delighted when he saw the positive difference it would make. I was ecstatic that I had contributed, ever so slightly, to this little country's development.
I doubt that my small input will make or break the future of Moldova's agriculture, but in some way it helped, and the resulting feeling was and is tremendous. What does it matter that I wasn't paid? Instead, my eyes were opened to a world so different from my own that it made me count my blessings and consider the things I take for granted. And yes, now I know more about farming than anyone would ever want to know.
Sophomore Marian Smith will return to Moldova for three weeks this summer to renew her acquaintances and check on the progress of her friends and colleagues at the PFAP.
Return to June 2003 Table of Contents
Azi am suferit toata ziua, m-am simtit tare nenorocit, la fel ca si personajul meu Alexandru Plesea. Din niste cauze chiar si mai stupide.
www.youtube.com/watch?v=uOyXIij3v7k   Cached
Sign in with your Google Account (YouTube, Google+, Gmail, Orkut, Picasa, or Chrome) to add BM B.P. Hasdeu 's video to your playlist.

Saturday, August 10, 2013

Mersi, Gabriel!

http://gabriel-dalis.blogspot.com/2013/05/un-dar-pentru-dumitru-crudu_20.html
L-am văzut pe poetul Emilian Galaicu-Păun, plimbându-se cu bicicleta prin cartierul Râşcani. Şi am rămas poem. M-am grăbit să ajung acasă ca să ies şi eu cu bicicleta.
Nu e nimeni mai imprevizibil decât omul supărat. Poate, doar un alt om supărat, vorba cântecului.
Intr-un buzunar de la o pereche de blugi pe care nu i-am îmbrăcat de mult am găsit 145 de lei. Ce bine e să-ţi mia schimbi uneori hainele!
UN NOU PROIECT GÂNDIT DE NOII BARBARI

Se mai fac înscrieri

Atelier de Creative WRITING pe proză şi dramaturgie cu cunoscuta scriitoare germană Julia Schoch. Cursurile vor avea loc între 23 şi 26 septembrie la Biblioteca Ştefan cel Mare din Chişinău. În cea de-a treia zi se va face o lectură publică a textelor scrise în timpul Atelierului. Textele vor fi publicate în română şi germană într-o antologie care va fi scoasă de CASA DE PARIURI LITERARE din Bucureşti. Pe toată durata atelierului, o traducătoare din română în germană va asigura buna funcţionare a proiectului.

Va puteti inscrie aici:

http://vladiovita.blogspot.com/
Cu toate că s-ar putea să şochez foarte multă lume, ţin să afirm că cel mai progresist segment al societăţii noastre este cel politic, măcar şi de aceea că, în urma alegerilor, politicienii sunt schimbaţi cu regularitate de la putere. 
Dacă şi funcţionează undeva legile democraţiei, atunci acestea funcţionează în politică, cu unele excepţii, fireşte. O excepţie fusese acolada dintre 2001 şi 2009 când comuniştii păreau că nu mai pleacă de la putere, dar au plecat şi ei, până la urmă, demonstrând încă o dată că lumea nu crede în vorbe goale. Democraţia mai înseamnă şi succesiunea la putere a concurenţilor politici. Ei bine, de rău, de bine, asta se întâmplă în politică, dar oare democraţia a pătruns şi în alte sectoare ale societăţii noastre? Sau nu? La prima vedere, da, dar, dacă ne uităm cu mult mai multă atenţie la lucruri, am putea să constatăm că, în cea mai mare parte a ei, societatea noastră încă se mai află în socialism, unde, se ştie bine, dacă un om ajungea la putere, apoi nu mai pleca de acolo niciodată. Oricât de ciudat ar putea să pară, dar unele dintre cele mai conservatoare sectoare ale societăţii noastre sunt cele care ţin de cultură. În fruntea foarte multor instituţii de cultură sau ale uniunilor de creaţie se găsesc anumiţi oameni numiţi (sau aleşi) încă în urmă cu douăzeci sau treizeci de ani. Există destule teatre în Republica Moldova, unde directorii nu au mai fost schimbaţi de la înfiinţare, adică de două sau trei decenii, dacă nu şi mai mult. Nu e vorbă, directorii respectivi sunt nişte mari personalităţi teatrale, care au trasat urme adânci în cultura noastră. Cu toate astea, tot ei reprezintă şi nişte factori de stagnare, prin faptul că s-au agăţat cu ambele mâini de fotoliul de director şi-şi promovează în teatre rude, prieteni sau oameni docili. Cu vreo doi ani în urmă, am asistat cu toţii la o scenă foarte haioasă, când un director de teatru a fost numit ministru al culturii. Ca să nu-şi piardă postul, acesta a numit-o director al teatrului respectiv pe soţia sa. Iar după ce a fost demis din funcţia de director, a revenit bine-mersi în fruntea teatrului, în locul soţiei sale. De parcă teatrul în cauză ar fi fost propria sa moşie şi nu ar fi un teatru finanţat cu bani de la buget. Ei bine, uneori se mai produc şi schimbări. Vicedirectorul devine director, după ce a fost toată viaţa sa adjunct. Realmente, dacă vrem să păşim şi noi înainte, se impune ca o stringenţă democratizarea culturii noastre, prin organizarea, o dată la patru ani, în toate instituţiile culturale de stat, a concursurilor pentru ocuparea funcţiilor de conducere. A ne despărţi de socialism înseamnă să-i mai lăsăm şi pe alţii să fie şefi. Chiar şi dacă tare nu ne mai place treaba asta. 
Si iar m-am visat in Tbilisi, la un examen de limbă georgiană. Tremuram că nu eram prea bine pregătit. Şi mă temeam că o să mă pice.

Friday, August 9, 2013

O mică bucurie. O doamnă din Italia, o moldoveancă emigrată întâi în ROmânia, din România în Italia, după un deceniu, o prietenă foarte bună, soţia unui prieten de-al meu, a auzit de roman şi mă întrabă cum l-ar putea cumpărara.
O vecina m-a văzut în faţa blocului şi m-a întrebat când o să-mi rad barba.
Am terminat SA NU UCIZI O PASARE CANTATOARE , un roman care m-a facut de cate ori sa simt cum imi bate inima mai repede. Teribil de bun!

In memoriam Al. Muşina:
Acelaşi om de Denisa Mirena Pişcu


Acelaşi om
pomenit
în aceeaşi rugăciune
seara.
Mai întâi la vii
(cu sănătate şi putere)
apoi,
seara următoare,
la morţi
(cu pace şi viaţă veşnică).
Acelaşi om,
aceeaşi rugăciune
ca un pântec
cuprinzându-l
şi ieri
şi azi.
Cum se schimbă oamenii după ce încep să aibă succes. Ieri, m-am întâlnit cu un scriitor care a început să aibă succes. Mă privea ţintă, ca la poliţie. De sus. Hei, da ce se va întâmpla dacă o să-i mai dea şi vreun premiu sau va fi tradus?
Îmi curg şiroaie pe frunte. Îl înţeleg acum pe Ion Creangă care se băga într-un butoi cu apă vara. Vreau să mă bag şi eu într-un butoi cu apă!
Ieri, in piaţa Cantemir, mă întâlnesc cu un prieten de altădată. Acum, lucrează în Ambasada Moldovei din America. Din una în alta, îmi spune că a văzut în librărie romanul meu: Un american la Chişinău, dar nu l-a cumpărat, asta o deduc eu deja. Cât dezinteres în esenţă şi câtă bunăvoinţă în aparenţă! I-am întors spatele şi am plecat. Tot ieri, trei tipi îmi cer romanul să-l citească. Vor să li-l dau pe gratis. Uite aşa.

Thursday, August 8, 2013

Premiile pentru literatură pe 2012, acordate de NOII BARBARI


Poezie:  Moni Stănilă, Sagarmatha, editura Tracus Arte
                 Alexandru Vakulovski, Daţi foc la cărţi, editura Tracus Arte
                 Şerban Axinte, Păpădia electrică, Casa de Pariuri Literare

Proză: Biblidioteca, roman,  Mihail Vakulovski, editura Casa de Pariuri Literare

Debut: un cristian, Morţii mă-tii, Casa de Pariuri Literare
           Anatol Grosu, Epistola din Filipeni, Casa de editură Max Blecher